Prinţul

Dacă nu ai citit încă „Cină cu Machiavelli„, îţi recomand să începi acolo pentru că această poveste este continuarea aceleia.

Florenţa, 1501, Acasă la Machiavelli

– Îmi aduc aminte de un prinţ pe care l-am cunoscut cu mulţi ani în urmă. Să tot fie 7 ani de când acesta a fost trădat de oamenii lui şi ucis. Nu a avut o viaţă prea uşoară, în schimb, personalitatea lui l-a făcut faimos şi cred că imaginea lui va inspira multe poveşti pe viitor. Şi el ca şi mon signor Machiavelli considera că este mai bine să fii temut, decât iubit, deşi consider că generaţiile viitoare vor ajunge să-l iubească şi să aprecieze ce a încercat el să facă.

Cancelarul Machiavelli se arătă deosebit de interesat de povestea mea, încât, ca să nu mă întrerupă, îmi puse el în farfurie un copanel de prepeliţă, cartofi aromaţi, o felie groasă din purceluşul fript şi cu un măr în gură şi apoi mi-a reumplut paharul cu vin.

Ochii îi sclipeau ca ai unui copil când îi spui poveşti nemaiauzite.

– L-am cunoscut într-una din călătoriile mele. M-a prins seara într-o ţară prea săracă ca să găseşti taverne sau cârciumi în fiecare sat. Eram singurul călător rămas, iar cel care mă adusese până acolo, mergea într-o altă direcţie “departe de acele locuri blestemate” – cum le numea el. Aşa că am fost nevoit să cobor la poalele unui deal pe care era construit un oraş nu prea mare, dar care era bine protejat de ziduri înalte. Această ţară săracă, deşi nu avea mai nimic de prădat, era poarta către Europa şi marile imperii creştine şi fusese de prea multe ori călcată de turci ca să mai conserve ceva din măreţia ei naturală. Călătorul care mă luase cu el o bucată de drum îmi povestea despre sărăcia şi frica în care trăiau locuitorii acelei ţări, terorizaţi atât de turci cât şi de prinţul lor, care conducea cu tiranie ţara. Dar asta povestea el, negustor care îşi pierduse nişte afaceri odată cu venirea la domnie a acestui prinţ, deci l-am considerat un pic părtinitor.

Imagine de pe Google.
Imagine de pe Google reprezentând o reconstrucţie a Curţii Domneşti de la Târgovişte.

Aveam de gând să cer adăpost şi să-mi plătesc o masă în acea seară, iar a doua zi, pe lumină să pornesc la drum. Comerciant fiind de obiecte de artă, nu prea aveam ce afaceri să fac într-o ţară atât de săracă şi aflată în război. Îmi doream doar un pasaj sigur către Imperiul Ungar.

Am urcat dealul, doar ca să observ în lumina lunii, silueta unui bărbat. I-am simţit privirea întunecată fără să-i pot zări faţa. Silueta neagră era dreaptă şi rigidă ca a unui comandant pe câmpul de bătălie. I-am recunoscut statutul după cum se menţinea nemişcat pe ziduri şi felul cum mă privirea, încercând să caute în mişcările mele dacă sunt un călător pierdut sau o ameninţare pentru acel oraş. Am bănuit că el trebuie să fie ofiţerul de gardă, însărcinat cu protecţia zidurilor, astfel încât am strigat către el, rugându-l să ordone deschiderea porţilor.

– Hei… comandante…

Silueta a rămas nemişcată, iar pe chipul întunecat parcă vedeam două lumini pe post de ochi cum mă urmăreau. M-am gândit că poate nu mă înţelege şi mi-am folosit cunoştinţele de latină, greacă şi chiar slavă, să cer permisiunea în cetate.

– Sunt un călător. Caut adăpost pe timp de noapte şi un castron de mâncare. Read more

Regele este mort!

Babilon, 10 iunie 323 i.Ch.

<em>I do not claim ownership over this image taken from google images.</em>
I do not claim ownership over this image taken from google images.

Regele este mort!

Cel mai puternic rege din câte i-a fost dat omenirii să cunoască a pierdut bătălia cu febra, boala şi moartea.

Alexandru cel Mare a traversat jumătatea estică a lumii cunoscute, cucerind cele mai mari şi ameninţătoate naţii, aducându-le pe toate sub guvernarea geniului său.

Un vizionar de proporţii nemăsurabile, un războinic neînfricat, un rege drept şi un strateg desăvârşit, a reuşit să îngenuncheze fiecare naţie căreia i-a călcat pragul.

Cei care au îndrăznit să-i râdă în faţă, să-l batjocorească sau să-i nesocotească experienţa pe câmpul de bătălie precum şi determinaţia de a-i supune pe toţi care i se vor opune, cu toţii şi-au găsit pieirea. Nimeni nu a reuşit să-l oprească pe cel care ajunsese să fie considerat un Zeu, fiul legitim a lui Zeus şi a devotei Olimpia. Însuşi tatălui lui uman, Filip Macedon, s-a temut de geniul şi natura studioasă, ciudată pentru un copil, care avea să-i moştenească tronul. Şi totuşi parte din natura războinică şi mintea strategică trebuie să o fi dobândit chiar de la tatăl lui uman, regele macedonean, Filip. În rest, a fost susţinut şi protejat de zeii Olimpici.

Am călătorit alături de el, am purtat bătălii crunte cot-la-cot, am cunoscut momente de frustrare, am suportat cu toţii furiile lui temporale, ne-am minunat de geniul minţii lui şi de natura lui nestăpânită. Read more