Infernul

Biblioteca Bodleian, Universitatea din Oxford

Deschid „Infernul” lui Dante.

Plouă afară şi mă gândesc că „Infernul” este doar o subtilă reprezentare a ceea ce întrezăresc pe geamurile groase şi murdare.

Sunt câteva zile de furtuni şi frig când natura îşi strigă suferinţa sub jugul omenesc.

Chiar ieri ascultam un „talk-show” despre „Este încălzirea globală reală sau un instrument de manipulare?” Nu am avut răbdare să ascult până la final, ignoranţa umană este obositoare.

Şi totuşi, parcă „Divina Comedie” sună mai bine decât „Infernul”. Am dat să arunc cartea înapoi pe raft când dintre paginile ei s-a strecurat o hârtie albă, împăturită.

Am ridicat-o şi am citit:

 

Devreme dimineaţa, la trezire când sufletul este încă stăpân pe trupul existenţei…

Mă gândesc uneori ce am de învăţat în această viaţă de mi se pare atât de goală şi inutilă? De ce moare speranţa cu fiecare lacrimă ca din reflex să continui să trăiesc? De ce trăim iluzia fericirii când ea nici nu există? De ce ne încăpăţânam să păstrăm o viaţă lipsită de sens? Frica de moarte? Ce absurditate când aceasta este ieşirea dintr-un test mizerabil! Iubirea, o altă magie a cuvintelor, o altă capcană a vieţii care există doar pentru ca tu să cazi şi să înţelegi că eşti într-un labirint, că nu există scăpare şi că… şi că…

De ce ne iubim călăul şi îl lăsăm să ne chinuie la infinit? De ce ne supunem sistemului şi ne înmulţim ca gândacii ca apoi să stăm să privim nefericirea copiilor noştrii, ştiind că fericirea nu există, iar viaţa este o capcană? Şi ei, ca şi noi, vor face alegerea greşită, pentru că nu există niciuna bună. Şi ei vor zâmbi la apariţia copiilor gândind că au făcut ceva bun, inconştienţi că nu fac decât să alimenteze vraja şi azilul de nebuni al vieţii.

Inutil, inutil, inutil. Nimic nu contează. Ce faci azi sau mâine, dispare în vânt. Bun sau rău, o viaţă mai bună este doar o iluzie. Şi aceia care se bucură de „viaţa minunată” în ochii străini, suferă şi sunt nemulţumiţi. Pentru ce să fii mulţumit? Că ai un corp slab care îmbătrâneşte şi se îmbolnăveşte, că ai o viaţă pe care nu o poţi controla şi eşti mereu la cheremul altora? Că ţi se dă nişte părinţi care in loc să te îndrume te abuzează creându-ţi munţi de traumă şi cele mai multe lacrimi în viaţă? Ce prostie! Fă ce vrei, când vrei, cu cine vrei, pentru că nu contează. Într-o zi totul se va sfârşi şi umanitatea uită. Cine o să-şi mai amintească de greşelile tale? Dar de toate lucrurile incredibil de bune? NIMENI. Odată sub pământ, iluzia vieţii putrezeşte şi se descompune şi cei care rămân în viaţă se învârt în tornada dezamăgirilor, durerii şi dorului. De ce să ne pierdem timpul cu lucrurile şi persoanele care ne dispreţuiesc karmic? Lacrimile sunt menite să îţi spele ochii nu să-ţi cureţe sufletul. Goliciunea în care se zbate sufletul tău, abisul în care îi este prizonier, nu are leac şi se perpetuează cu fiecare viaţă. Umanitatea a inventat plăcerile din agonie şi acum e dependent de ele. Foarte bine, de ce să priveşti hidoşenia vieţii când poţi să o îmbraci în haine de carnaval şi să pretinzi că este frumoasă.

De ce să deschizi ochii să vezi când în jurul tău este pustietate când poţi să visezi frumos că eşti într-o grădină răcoritoare şi parfumată? De ce să distrugem iluzia frumosului de dragul realităţii? Nu scapă nimeni de aici pentru că existăm pentru a fi chinuiţi şi folosiţi, şi bătuţi şi înjuraţi şi blestemaţi şi murdăriţi. Nu asculta cuvintele mincinoase ale vieţii, lăsă liniştea să te învăluie şi închide ochii la viaţă şi la minciunile ei. Lasă noaptea să te acopere ca să nu mai poţi vedea născocirile speranţei care îţi este santinelă în această viaţă. Speranţa este cea care te urmează la fiecare pas, ca pe un prizonier, şi nu te lasă să părăseşti jocul vieţii: „Poate data viitoare fac mai bine”, „următorul sigur mă va iubi”, „în câţiva ani voi…” şi tot aşa, baliverne şi prostii, bla bla bla… hai zâmbiţi, sunteţi la camera ascunsă şi cineva se amuză copios pe seama voastră! Read more

Pagini de jurnal cu Alexis

Nu dețin drepturile de autor asupra acestei imagini./I do not own copyrights for this image.
Nu dețin drepturile de autor asupra acestei imagini./I do not own copyrights for this image.

Zilele sunt lungi şi agitate. Nici o zi nu arată ca cealaltă.

Tata a primit un post nou cu promisiunea unui venit mai mare. Cu toţii ştim că familia noastră are nevoie de asta.

La colegiu, fetele se uită la cum te îmbraci şi cât de des îţi schimbi hainele.

Nu sunt o tipă populară. Venind din clasa de mijloc şi având un frate mai mic pentru care familia trebuie să pună bani pentru un colegiu, înseamnă că trebuie să taie de undeva. Mama chiar crede că „haina nu face pe om”, dar ea nu trebuie să petreacă nici măcar o zi înconjurată de tinerii de bani-gata de la Berkley.

Pentru promisiunea unui statut social mai bun a trebuit să renunţ la prietenii vechi, casa copilăriei mele… la viaţa mea.

Cu învăţatul mă descurc. Am fost acceptată la Berkley, studiez jurnalismul. Viaţa aici este diferită, presiunea mai mare şi şansele de eşec uriaşe.

Încerc să ignor privirile şi şoaptele unora care nu se străduiesc să le ascundă. Ştiu că vorbesc despre hainele mele învechite, de faptul că deşi sunt destul de înaltă nu ştiu cum să mă fac mai mică, invizibilă. Read more