Bastardul şi Faraonul

Sunt oameni care distrug tot ce este bun în viaţa lor.

M-am născut în Egiptul Antic. Fiul concubinei preferate, nu aveam să devin Faraon.

Faraonul, în Egiptul Antic, era considerat un zeu întrupat. Ceea ce mă făcea pe mine jumatate zeu – jumătate om. Asta îmi aducea respect şi promisiunea unui viitor scăldat în bogăţie şi glorie.

În schimb ce mi-a adus mie a fost suferinţă, moarte dar şi eternitatea.

Când mama s-a îndrăgostit de un curtean, Faraonul l-a condamnat la moarte pentru trădare – nu poţi atinge proprietatea zeilor! Pe mama în schimb a ţinut-o lângă el ca să o pedepsească zilnic. O iubea atât de mult încât „trădarea” l-a înnebunit. Din fiul preferat am ajuns „Bastardul”.  Read more

Prinţul

Dacă nu ai citit încă „Cină cu Machiavelli„, îţi recomand să începi acolo pentru că această poveste este continuarea aceleia.

Florenţa, 1501, Acasă la Machiavelli

– Îmi aduc aminte de un prinţ pe care l-am cunoscut cu mulţi ani în urmă. Să tot fie 7 ani de când acesta a fost trădat de oamenii lui şi ucis. Nu a avut o viaţă prea uşoară, în schimb, personalitatea lui l-a făcut faimos şi cred că imaginea lui va inspira multe poveşti pe viitor. Şi el ca şi mon signor Machiavelli considera că este mai bine să fii temut, decât iubit, deşi consider că generaţiile viitoare vor ajunge să-l iubească şi să aprecieze ce a încercat el să facă.

Cancelarul Machiavelli se arătă deosebit de interesat de povestea mea, încât, ca să nu mă întrerupă, îmi puse el în farfurie un copanel de prepeliţă, cartofi aromaţi, o felie groasă din purceluşul fript şi cu un măr în gură şi apoi mi-a reumplut paharul cu vin.

Ochii îi sclipeau ca ai unui copil când îi spui poveşti nemaiauzite.

– L-am cunoscut într-una din călătoriile mele. M-a prins seara într-o ţară prea săracă ca să găseşti taverne sau cârciumi în fiecare sat. Eram singurul călător rămas, iar cel care mă adusese până acolo, mergea într-o altă direcţie “departe de acele locuri blestemate” – cum le numea el. Aşa că am fost nevoit să cobor la poalele unui deal pe care era construit un oraş nu prea mare, dar care era bine protejat de ziduri înalte. Această ţară săracă, deşi nu avea mai nimic de prădat, era poarta către Europa şi marile imperii creştine şi fusese de prea multe ori călcată de turci ca să mai conserve ceva din măreţia ei naturală. Călătorul care mă luase cu el o bucată de drum îmi povestea despre sărăcia şi frica în care trăiau locuitorii acelei ţări, terorizaţi atât de turci cât şi de prinţul lor, care conducea cu tiranie ţara. Dar asta povestea el, negustor care îşi pierduse nişte afaceri odată cu venirea la domnie a acestui prinţ, deci l-am considerat un pic părtinitor.

Imagine de pe Google.
Imagine de pe Google reprezentând o reconstrucţie a Curţii Domneşti de la Târgovişte.

Aveam de gând să cer adăpost şi să-mi plătesc o masă în acea seară, iar a doua zi, pe lumină să pornesc la drum. Comerciant fiind de obiecte de artă, nu prea aveam ce afaceri să fac într-o ţară atât de săracă şi aflată în război. Îmi doream doar un pasaj sigur către Imperiul Ungar.

Am urcat dealul, doar ca să observ în lumina lunii, silueta unui bărbat. I-am simţit privirea întunecată fără să-i pot zări faţa. Silueta neagră era dreaptă şi rigidă ca a unui comandant pe câmpul de bătălie. I-am recunoscut statutul după cum se menţinea nemişcat pe ziduri şi felul cum mă privirea, încercând să caute în mişcările mele dacă sunt un călător pierdut sau o ameninţare pentru acel oraş. Am bănuit că el trebuie să fie ofiţerul de gardă, însărcinat cu protecţia zidurilor, astfel încât am strigat către el, rugându-l să ordone deschiderea porţilor.

– Hei… comandante…

Silueta a rămas nemişcată, iar pe chipul întunecat parcă vedeam două lumini pe post de ochi cum mă urmăreau. M-am gândit că poate nu mă înţelege şi mi-am folosit cunoştinţele de latină, greacă şi chiar slavă, să cer permisiunea în cetate.

– Sunt un călător. Caut adăpost pe timp de noapte şi un castron de mâncare. Read more

Cină cu Machiavelli

Florenţa, 1501

I-am menţionat în treacăt Signorei Maria, cârciumăreasa, că nu voi cina ca de obicei pentru că am acceptat invitaţia domnului cancelar, Niccolò Machiavelli. Ca prin minune, haina mea bună de călătorie a dispărut, reapărând scuturată de praf şi curăţată de scame. La fel şi pantalonii şi ghetele.

I-am mulţumit cârciumăresei durdulii cu obrajii dolofani şi extrem de roşii, adăugând câţiva florentini la plata mea zilnică pentru cazare şi mâncare.

Când ceasul a bătut de şapte ori, în faţa Tavernei Luminoase a tras o trăsură mai elegantă ca cele pe care le vedeai alergând prin oraş. Din ea a coborât valetul care îmi adusese mesajul cancelarului.

Fără prea multe vorbe, m-am urcat în trăsura caponată cu material gros, înflorat şi vesel colorat. Valetul s-a alăturat birjarului, în faţa trăsurii, oferindu-mi intimitate în timpul călătoriei.

Legănat de mişcarea trăsurii, prin cap mi-au alergat imagini de la întâlnirea mea cu maestrul Michelangelo. Nu am mai auzit de la el. Ştiu doar că a acceptat lucrarea în stilul lui simplu, luând schiţele mele pentru studiu. Încă nu am discutat despre plata lucrării, ceea ce însemna ca înainte de a părăsi Florenţa trebuia să-i fac o vizită la atelier. Afacerile şi nerăbdarea mea, mă îndemnau să-mi continui călătoria către Veneţia. Îmi făcusem un obicei de a nu zăbovi mult într-un loc, astfel nu era timp nici de prieteni şi nici de a-mi face duşmani. Oamenii nu-mi reţineau chipul neschimbat dacă era să mai trec, ani mai târziu, prin acelaşi loc. Din fericire, lumea este mult prea largă, iar eu eram un călător energic, revenirea mea într-un loc se făcea la schimbarea unei generaţii. Probabil că mă voi mai întoarce în Florenţa după ce maestrul Michelangelo va părăsi această lume, ceea ce era păcat; poate reuşim să stabilim o corespondenţă la distanţă şi astfel eu să-i mai comisionez şi alte lucrări!

Casa cancelarului era undeva pe o colină de unde Florenţa strălucea în lumina apusului de soare. Curând aveau să se aprindă felinarele, iar străzile înguste vor prinde un aer misterios. De multe ori, înainte de a putea închide ochii noaptea, făceam o plimbare lungă, de câteva ceasuri, pe străzile pietruite ale oraşului.

Părăsind trăsura, un curent rece mi-a fluturat gulerul înalt al cămăşii, lăsând un fior de gheaţă să-mi străbată întreg corpul. Read more

Întâlnire cu maestrul Michelangelo

Florenţa, 1501

„Signor Michelangelo,
Există oare un om prea mare ca să nu poată fi readus în memoria oamenilor în piatră sau în vopseluri?
TANTO NOMINI NULLUM PAR ELOGIUM („Un nume atât de mare nu este suficient să fie slăvit) „.
Vreau să vă cunosc şi poate, am să vă încredinţez o parte din această greutate care îmi apasă sufletul.
Este credinţa mea că doar măiestria cu care bunul Dumnezeu a binevoit să vă binecuvânteze, această dorinţă a mea poate prinde viaţă.
Vă aştept „La Taverna Lucente” (Taverna Luminoasă), diseară după apus. „


Curiozitatea care defineşte sufletul mereu în căutare a unui artist, nu o să-l lase să nu dea curs invitaţiei mele.
Am trimis biletul maestrului Michelangelo printr-un băiat, care a făcut ochii mari şi buzele rotunde când i-am arătat bănuţul de aramă care îi însoţeşte serviciul.
Am luat o cămăruţă mică şi veche la etajul acestei taverne. Pe seară este zarvă multă şi este imposibil să te odihneşti, dar cine poate închide ochii cu atâtea amintiri care rulează prin mintea mea şi având o eternitate pentru a studia natura umană?
E plăcută totuşi atmosfera într-o tavernă pustie şi întunecată, lemnul din şemineu care trosneşte sub colţii nemiloşi ai focului, scârţâitul penei pe hârtia aspră pe care îşi notează „mon signor” câştigurile şi necesarul de alimente pentru următoarele zile.
Din când în când, se ascultă cuţitul care atinge cu ritm capacul de tocat, sunet venit din bucătărie. Paşii grăbiţi ai signorei, care se îngrijeşte de mâncarea servită diseară la muşterii. Pisica tărcată care aleargă după şoareci, protejând proprietatea şi mâncarea stăpânilor.
Florentinii sunt oameni gălăgioşi, voioşi, prietenoşi la un pahar de vin şi săritori la nevoie.
Dacă nu aş fi auzit de acest artist pe nume Michelangelo Buonarrotti, despre care se povesteşte că ar fi înzestrat cu darul de a da viaţă statuilor şi tablourilor sale, poate nici nu m-aş fi gândit să mă abat din călătoria mea spre Veneţia. Este perioada vinului, iar recolta Toscanei este renumită în întreaga Peninsulă. Read more

Gânduri, de Andrea

Nu dețin drepturile de autor asupra acestei imagini./I do not own copyrights for this image.
Nu dețin drepturile de autor asupra acestei imagini./I do not own copyrights for this image.

Da, Patisson a eşuat ca şi tatăl lui şi ca mulţi alţii înaintea acestuia. Corpul uman a fost codat să se autodistrugă după o anumită perioadă. Scurtarea telomerilor înseamnă îmbătrânirea organismului şi inevitabil, moartea. Şi totuşi, atât Patisson cât şi eu am crezut că secretul imortalităţii stă în codul nostru genetic.

Modificarea telomerilor nu este o soluţie pe termen lung. Patisson prezintă în manuscris rezultatul: „manipularea telomerilor duce la modificări hidoase în ADN-ul uman, ceea ce înseamnă că pe termen lung pot apărea anomalii în organism”.

Mă întreb cum poate Patisson să doarmă noaptea ştiind prin câte teste genetice şi-a supus corpul?

Suplimentarea cu enzime în organism este doar apă proaspătă de izvor într-o zi însorită. Îţi ia setea, nu îţi asigură supravieţuirea. Read more

Drumul durerii

I do not claim ownership over this picture taken from Google images.
I do not claim ownership over this picture taken from Google images.

Punjab, în drum spre Himalaya

Poate am greşit că nu am însoţit corpul prea iubitului meu Alexandros spre Alexandria unde avea să fie înmormântat ca un adevărat faraon, fiu de zeu.

Acum îmi ajung veşti neliniştitoare de la informatorii mei care aveau misiunea să însoţească convoiul mortuar şi să-mi indice locul secret unde avea să fie lăsat să se odihnească pe veci. Există două curente acum în Egipt, cel preferat fiind acela în care faraonii sunt înmormântaţi într-o piramidă ca mărturie pentru măreţia ocupantului – Alexandru fiind poate singurul faraon care merită această distincţie. Dar, cum în ultimul timp au existat mult prea multe „spargeri” şi furturi din piramidele existente, probabil că vor alege să-l ascundă undeva prin “valea regilor”, într-un mormânt secret.

Mă îngrijorează luptele şi scindările dintre camarazii lui Alexandru. Fiecare se consideră îndreptăţit să-i moştenească imperiul. Când el era în viaţă, ne consideram fraţi şi ne-am fi dat viaţa unul pentru celălalt şi toţi pentru Alexandru. Acum frate contra frate, orbiţi de ideea de a deveni “Mare Rege” peste Imperiul cucerit de Alexandru, se vor duce multe lupte, va urma vărsare de sânge între oameni care atâţia ani au luptat umăr la umăr.

Alexandru, surprins de Moarte, nu şi-a numit moştenitorul, iar cum natura umană nu suportă incertitudinea, nimeni nu se simte suficient de puternic pentru a controla un Imperiu atât de mare. Supravieţuitorii acestui Război Civil vor împărţi moştenirea lui Alexandru, iar lumea va prinde aceiaşi formă de state aliate, conduse de regi mai mici. Se luptă pentru corpul corupt al lui Alexandru ca pentru un sigiliu asupra Marelui lui Imperiu. Nu văd ei oare că sunt crescuţi la umbra unui colos şi niciunul nu este în stare să menţină intact Imperiul?

Când supuşii vor prinde de veste că regele e mort, se vor răscula. Trebuie să le scriu acestor nebuni să-şi împartă frăţeşte teritoriul înainte ca populaţia sa fie decimată de războaie şi ură, şi să accepte că nu sunt ei demni de moştenirea lui Alexandru. Probabil că el a jignit Moartea, provocând-o în fiecare luptă şi lăsând-o cu ochii în soarele victoriilor lui. Sau poate este blestemul meu să mă ridic în zbor pe culmile cele mai înalte, doar ca să mi se taie aripile şi să fiu lăsat plonjând către pământul care mă sufocă cu greutatea şi mirosul lui greu şi prăfuit.

M-am lăsat zdrobit de disperare şi am neglijat un aspect important. Dacă Alexandru nu mai era, nimic nu mai are importanţă pentru mine. Mi-am dorit să dispar într-o peşteră, undeva unde nici soarele să nu mă vadă, iar viaţa se scurge diferit în timp ce meditez asupra iluziei vieţii aşa cum auzisem povestindu-se de mari înţelepţi ai Indusului. În fuga mea cât mai departe de masca mortuară, construită pentru a-i conserva trupul lui Alexandru pe drumul cel lung al veşniciei , am pierdut din vedere că Roxana, soţia bactriană (căsătorie politică care avea să-l introducă pe Alexandru în regatele Indusului) era însărcinată cu moştenitorul Imperiului, moştenitorul meu şi poate imaginea vie a ceea ce fusese până de curând tatăl său. Singură, având doar protecţia familiei ei, aud că a fost ucisă în timp ce îl ţinea pe micuţul Alexandru în braţe, şi acesta mort. Astfel, sângele meu şi al lui Alexandru a dispărut din viitorul umanităţii printr-o singură crimă laşă şi monstruoasă împotriva unui copil. Read more

Regele este mort!

Babilon, 10 iunie 323 i.Ch.

<em>I do not claim ownership over this image taken from google images.</em>
I do not claim ownership over this image taken from google images.

Regele este mort!

Cel mai puternic rege din câte i-a fost dat omenirii să cunoască a pierdut bătălia cu febra, boala şi moartea.

Alexandru cel Mare a traversat jumătatea estică a lumii cunoscute, cucerind cele mai mari şi ameninţătoate naţii, aducându-le pe toate sub guvernarea geniului său.

Un vizionar de proporţii nemăsurabile, un războinic neînfricat, un rege drept şi un strateg desăvârşit, a reuşit să îngenuncheze fiecare naţie căreia i-a călcat pragul.

Cei care au îndrăznit să-i râdă în faţă, să-l batjocorească sau să-i nesocotească experienţa pe câmpul de bătălie precum şi determinaţia de a-i supune pe toţi care i se vor opune, cu toţii şi-au găsit pieirea. Nimeni nu a reuşit să-l oprească pe cel care ajunsese să fie considerat un Zeu, fiul legitim a lui Zeus şi a devotei Olimpia. Însuşi tatălui lui uman, Filip Macedon, s-a temut de geniul şi natura studioasă, ciudată pentru un copil, care avea să-i moştenească tronul. Şi totuşi parte din natura războinică şi mintea strategică trebuie să o fi dobândit chiar de la tatăl lui uman, regele macedonean, Filip. În rest, a fost susţinut şi protejat de zeii Olimpici.

Am călătorit alături de el, am purtat bătălii crunte cot-la-cot, am cunoscut momente de frustrare, am suportat cu toţii furiile lui temporale, ne-am minunat de geniul minţii lui şi de natura lui nestăpânită. Read more