Regele este mort!

Babilon, 10 iunie 323 i.Ch.

<em>I do not claim ownership over this image taken from google images.</em>
I do not claim ownership over this image taken from google images.

Regele este mort!

Cel mai puternic rege din câte i-a fost dat omenirii să cunoască a pierdut bătălia cu febra, boala şi moartea.

Alexandru cel Mare a traversat jumătatea estică a lumii cunoscute, cucerind cele mai mari şi ameninţătoate naţii, aducându-le pe toate sub guvernarea geniului său.

Un vizionar de proporţii nemăsurabile, un războinic neînfricat, un rege drept şi un strateg desăvârşit, a reuşit să îngenuncheze fiecare naţie căreia i-a călcat pragul.

Cei care au îndrăznit să-i râdă în faţă, să-l batjocorească sau să-i nesocotească experienţa pe câmpul de bătălie precum şi determinaţia de a-i supune pe toţi care i se vor opune, cu toţii şi-au găsit pieirea. Nimeni nu a reuşit să-l oprească pe cel care ajunsese să fie considerat un Zeu, fiul legitim a lui Zeus şi a devotei Olimpia. Însuşi tatălui lui uman, Filip Macedon, s-a temut de geniul şi natura studioasă, ciudată pentru un copil, care avea să-i moştenească tronul. Şi totuşi parte din natura războinică şi mintea strategică trebuie să o fi dobândit chiar de la tatăl lui uman, regele macedonean, Filip. În rest, a fost susţinut şi protejat de zeii Olimpici.

Am călătorit alături de el, am purtat bătălii crunte cot-la-cot, am cunoscut momente de frustrare, am suportat cu toţii furiile lui temporale, ne-am minunat de geniul minţii lui şi de natura lui nestăpânită. Read more

Infernul

Biblioteca Bodleian, Universitatea din Oxford

Deschid „Infernul” lui Dante.

Plouă afară şi mă gândesc că „Infernul” este doar o subtilă reprezentare a ceea ce întrezăresc pe geamurile groase şi murdare.

Sunt câteva zile de furtuni şi frig când natura îşi strigă suferinţa sub jugul omenesc.

Chiar ieri ascultam un „talk-show” despre „Este încălzirea globală reală sau un instrument de manipulare?” Nu am avut răbdare să ascult până la final, ignoranţa umană este obositoare.

Şi totuşi, parcă „Divina Comedie” sună mai bine decât „Infernul”. Am dat să arunc cartea înapoi pe raft când dintre paginile ei s-a strecurat o hârtie albă, împăturită.

Am ridicat-o şi am citit:

 

Devreme dimineaţa, la trezire când sufletul este încă stăpân pe trupul existenţei…

Mă gândesc uneori ce am de învăţat în această viaţă de mi se pare atât de goală şi inutilă? De ce moare speranţa cu fiecare lacrimă ca din reflex să continui să trăiesc? De ce trăim iluzia fericirii când ea nici nu există? De ce ne încăpăţânam să păstrăm o viaţă lipsită de sens? Frica de moarte? Ce absurditate când aceasta este ieşirea dintr-un test mizerabil! Iubirea, o altă magie a cuvintelor, o altă capcană a vieţii care există doar pentru ca tu să cazi şi să înţelegi că eşti într-un labirint, că nu există scăpare şi că… şi că…

De ce ne iubim călăul şi îl lăsăm să ne chinuie la infinit? De ce ne supunem sistemului şi ne înmulţim ca gândacii ca apoi să stăm să privim nefericirea copiilor noştrii, ştiind că fericirea nu există, iar viaţa este o capcană? Şi ei, ca şi noi, vor face alegerea greşită, pentru că nu există niciuna bună. Şi ei vor zâmbi la apariţia copiilor gândind că au făcut ceva bun, inconştienţi că nu fac decât să alimenteze vraja şi azilul de nebuni al vieţii.

Inutil, inutil, inutil. Nimic nu contează. Ce faci azi sau mâine, dispare în vânt. Bun sau rău, o viaţă mai bună este doar o iluzie. Şi aceia care se bucură de „viaţa minunată” în ochii străini, suferă şi sunt nemulţumiţi. Pentru ce să fii mulţumit? Că ai un corp slab care îmbătrâneşte şi se îmbolnăveşte, că ai o viaţă pe care nu o poţi controla şi eşti mereu la cheremul altora? Că ţi se dă nişte părinţi care in loc să te îndrume te abuzează creându-ţi munţi de traumă şi cele mai multe lacrimi în viaţă? Ce prostie! Fă ce vrei, când vrei, cu cine vrei, pentru că nu contează. Într-o zi totul se va sfârşi şi umanitatea uită. Cine o să-şi mai amintească de greşelile tale? Dar de toate lucrurile incredibil de bune? NIMENI. Odată sub pământ, iluzia vieţii putrezeşte şi se descompune şi cei care rămân în viaţă se învârt în tornada dezamăgirilor, durerii şi dorului. De ce să ne pierdem timpul cu lucrurile şi persoanele care ne dispreţuiesc karmic? Lacrimile sunt menite să îţi spele ochii nu să-ţi cureţe sufletul. Goliciunea în care se zbate sufletul tău, abisul în care îi este prizonier, nu are leac şi se perpetuează cu fiecare viaţă. Umanitatea a inventat plăcerile din agonie şi acum e dependent de ele. Foarte bine, de ce să priveşti hidoşenia vieţii când poţi să o îmbraci în haine de carnaval şi să pretinzi că este frumoasă.

De ce să deschizi ochii să vezi când în jurul tău este pustietate când poţi să visezi frumos că eşti într-o grădină răcoritoare şi parfumată? De ce să distrugem iluzia frumosului de dragul realităţii? Nu scapă nimeni de aici pentru că existăm pentru a fi chinuiţi şi folosiţi, şi bătuţi şi înjuraţi şi blestemaţi şi murdăriţi. Nu asculta cuvintele mincinoase ale vieţii, lăsă liniştea să te învăluie şi închide ochii la viaţă şi la minciunile ei. Lasă noaptea să te acopere ca să nu mai poţi vedea născocirile speranţei care îţi este santinelă în această viaţă. Speranţa este cea care te urmează la fiecare pas, ca pe un prizonier, şi nu te lasă să părăseşti jocul vieţii: „Poate data viitoare fac mai bine”, „următorul sigur mă va iubi”, „în câţiva ani voi…” şi tot aşa, baliverne şi prostii, bla bla bla… hai zâmbiţi, sunteţi la camera ascunsă şi cineva se amuză copios pe seama voastră! Read more

Bastardul şi Faraonul

Sunt oameni care distrug tot ce este bun în viaţa lor.

M-am născut în Egiptul Antic. Fiul concubinei preferate, nu aveam să devin Faraon.

Faraonul, în Egiptul Antic, era considerat un zeu întrupat. Ceea ce mă făcea pe mine jumatate zeu – jumătate om. Asta îmi aducea respect şi promisiunea unui viitor scăldat în bogăţie şi glorie.

În schimb ce mi-a adus mie a fost suferinţă, moarte dar şi eternitatea.

Când mama s-a îndrăgostit de un curtean, Faraonul l-a condamnat la moarte pentru trădare – nu poţi atinge proprietatea zeilor! Pe mama în schimb a ţinut-o lângă el ca să o pedepsească zilnic. O iubea atât de mult încât „trădarea” l-a înnebunit. Din fiul preferat am ajuns „Bastardul”.  Read more

Prinţul

Dacă nu ai citit încă „Cină cu Machiavelli„, îţi recomand să începi acolo pentru că această poveste este continuarea aceleia.

Florenţa, 1501, Acasă la Machiavelli

– Îmi aduc aminte de un prinţ pe care l-am cunoscut cu mulţi ani în urmă. Să tot fie 7 ani de când acesta a fost trădat de oamenii lui şi ucis. Nu a avut o viaţă prea uşoară, în schimb, personalitatea lui l-a făcut faimos şi cred că imaginea lui va inspira multe poveşti pe viitor. Şi el ca şi mon signor Machiavelli considera că este mai bine să fii temut, decât iubit, deşi consider că generaţiile viitoare vor ajunge să-l iubească şi să aprecieze ce a încercat el să facă.

Cancelarul Machiavelli se arătă deosebit de interesat de povestea mea, încât, ca să nu mă întrerupă, îmi puse el în farfurie un copanel de prepeliţă, cartofi aromaţi, o felie groasă din purceluşul fript şi cu un măr în gură şi apoi mi-a reumplut paharul cu vin.

Ochii îi sclipeau ca ai unui copil când îi spui poveşti nemaiauzite.

– L-am cunoscut într-una din călătoriile mele. M-a prins seara într-o ţară prea săracă ca să găseşti taverne sau cârciumi în fiecare sat. Eram singurul călător rămas, iar cel care mă adusese până acolo, mergea într-o altă direcţie “departe de acele locuri blestemate” – cum le numea el. Aşa că am fost nevoit să cobor la poalele unui deal pe care era construit un oraş nu prea mare, dar care era bine protejat de ziduri înalte. Această ţară săracă, deşi nu avea mai nimic de prădat, era poarta către Europa şi marile imperii creştine şi fusese de prea multe ori călcată de turci ca să mai conserve ceva din măreţia ei naturală. Călătorul care mă luase cu el o bucată de drum îmi povestea despre sărăcia şi frica în care trăiau locuitorii acelei ţări, terorizaţi atât de turci cât şi de prinţul lor, care conducea cu tiranie ţara. Dar asta povestea el, negustor care îşi pierduse nişte afaceri odată cu venirea la domnie a acestui prinţ, deci l-am considerat un pic părtinitor.

Imagine de pe Google.
Imagine de pe Google reprezentând o reconstrucţie a Curţii Domneşti de la Târgovişte.

Aveam de gând să cer adăpost şi să-mi plătesc o masă în acea seară, iar a doua zi, pe lumină să pornesc la drum. Comerciant fiind de obiecte de artă, nu prea aveam ce afaceri să fac într-o ţară atât de săracă şi aflată în război. Îmi doream doar un pasaj sigur către Imperiul Ungar.

Am urcat dealul, doar ca să observ în lumina lunii, silueta unui bărbat. I-am simţit privirea întunecată fără să-i pot zări faţa. Silueta neagră era dreaptă şi rigidă ca a unui comandant pe câmpul de bătălie. I-am recunoscut statutul după cum se menţinea nemişcat pe ziduri şi felul cum mă privirea, încercând să caute în mişcările mele dacă sunt un călător pierdut sau o ameninţare pentru acel oraş. Am bănuit că el trebuie să fie ofiţerul de gardă, însărcinat cu protecţia zidurilor, astfel încât am strigat către el, rugându-l să ordone deschiderea porţilor.

– Hei… comandante…

Silueta a rămas nemişcată, iar pe chipul întunecat parcă vedeam două lumini pe post de ochi cum mă urmăreau. M-am gândit că poate nu mă înţelege şi mi-am folosit cunoştinţele de latină, greacă şi chiar slavă, să cer permisiunea în cetate.

– Sunt un călător. Caut adăpost pe timp de noapte şi un castron de mâncare. Read more

Cină cu Machiavelli

Florenţa, 1501

I-am menţionat în treacăt Signorei Maria, cârciumăreasa, că nu voi cina ca de obicei pentru că am acceptat invitaţia domnului cancelar, Niccolò Machiavelli. Ca prin minune, haina mea bună de călătorie a dispărut, reapărând scuturată de praf şi curăţată de scame. La fel şi pantalonii şi ghetele.

I-am mulţumit cârciumăresei durdulii cu obrajii dolofani şi extrem de roşii, adăugând câţiva florentini la plata mea zilnică pentru cazare şi mâncare.

Când ceasul a bătut de şapte ori, în faţa Tavernei Luminoase a tras o trăsură mai elegantă ca cele pe care le vedeai alergând prin oraş. Din ea a coborât valetul care îmi adusese mesajul cancelarului.

Fără prea multe vorbe, m-am urcat în trăsura caponată cu material gros, înflorat şi vesel colorat. Valetul s-a alăturat birjarului, în faţa trăsurii, oferindu-mi intimitate în timpul călătoriei.

Legănat de mişcarea trăsurii, prin cap mi-au alergat imagini de la întâlnirea mea cu maestrul Michelangelo. Nu am mai auzit de la el. Ştiu doar că a acceptat lucrarea în stilul lui simplu, luând schiţele mele pentru studiu. Încă nu am discutat despre plata lucrării, ceea ce însemna ca înainte de a părăsi Florenţa trebuia să-i fac o vizită la atelier. Afacerile şi nerăbdarea mea, mă îndemnau să-mi continui călătoria către Veneţia. Îmi făcusem un obicei de a nu zăbovi mult într-un loc, astfel nu era timp nici de prieteni şi nici de a-mi face duşmani. Oamenii nu-mi reţineau chipul neschimbat dacă era să mai trec, ani mai târziu, prin acelaşi loc. Din fericire, lumea este mult prea largă, iar eu eram un călător energic, revenirea mea într-un loc se făcea la schimbarea unei generaţii. Probabil că mă voi mai întoarce în Florenţa după ce maestrul Michelangelo va părăsi această lume, ceea ce era păcat; poate reuşim să stabilim o corespondenţă la distanţă şi astfel eu să-i mai comisionez şi alte lucrări!

Casa cancelarului era undeva pe o colină de unde Florenţa strălucea în lumina apusului de soare. Curând aveau să se aprindă felinarele, iar străzile înguste vor prinde un aer misterios. De multe ori, înainte de a putea închide ochii noaptea, făceam o plimbare lungă, de câteva ceasuri, pe străzile pietruite ale oraşului.

Părăsind trăsura, un curent rece mi-a fluturat gulerul înalt al cămăşii, lăsând un fior de gheaţă să-mi străbată întreg corpul. Read more

Întâlnire cu maestrul Michelangelo

Florenţa, 1501

„Signor Michelangelo,
Există oare un om prea mare ca să nu poată fi readus în memoria oamenilor în piatră sau în vopseluri?
TANTO NOMINI NULLUM PAR ELOGIUM („Un nume atât de mare nu este suficient să fie slăvit) „.
Vreau să vă cunosc şi poate, am să vă încredinţez o parte din această greutate care îmi apasă sufletul.
Este credinţa mea că doar măiestria cu care bunul Dumnezeu a binevoit să vă binecuvânteze, această dorinţă a mea poate prinde viaţă.
Vă aştept „La Taverna Lucente” (Taverna Luminoasă), diseară după apus. „


Curiozitatea care defineşte sufletul mereu în căutare a unui artist, nu o să-l lase să nu dea curs invitaţiei mele.
Am trimis biletul maestrului Michelangelo printr-un băiat, care a făcut ochii mari şi buzele rotunde când i-am arătat bănuţul de aramă care îi însoţeşte serviciul.
Am luat o cămăruţă mică şi veche la etajul acestei taverne. Pe seară este zarvă multă şi este imposibil să te odihneşti, dar cine poate închide ochii cu atâtea amintiri care rulează prin mintea mea şi având o eternitate pentru a studia natura umană?
E plăcută totuşi atmosfera într-o tavernă pustie şi întunecată, lemnul din şemineu care trosneşte sub colţii nemiloşi ai focului, scârţâitul penei pe hârtia aspră pe care îşi notează „mon signor” câştigurile şi necesarul de alimente pentru următoarele zile.
Din când în când, se ascultă cuţitul care atinge cu ritm capacul de tocat, sunet venit din bucătărie. Paşii grăbiţi ai signorei, care se îngrijeşte de mâncarea servită diseară la muşterii. Pisica tărcată care aleargă după şoareci, protejând proprietatea şi mâncarea stăpânilor.
Florentinii sunt oameni gălăgioşi, voioşi, prietenoşi la un pahar de vin şi săritori la nevoie.
Dacă nu aş fi auzit de acest artist pe nume Michelangelo Buonarrotti, despre care se povesteşte că ar fi înzestrat cu darul de a da viaţă statuilor şi tablourilor sale, poate nici nu m-aş fi gândit să mă abat din călătoria mea spre Veneţia. Este perioada vinului, iar recolta Toscanei este renumită în întreaga Peninsulă. Read more

Pagini de jurnal cu Alexis

Nu dețin drepturile de autor asupra acestei imagini./I do not own copyrights for this image.
Nu dețin drepturile de autor asupra acestei imagini./I do not own copyrights for this image.

Zilele sunt lungi şi agitate. Nici o zi nu arată ca cealaltă.

Tata a primit un post nou cu promisiunea unui venit mai mare. Cu toţii ştim că familia noastră are nevoie de asta.

La colegiu, fetele se uită la cum te îmbraci şi cât de des îţi schimbi hainele.

Nu sunt o tipă populară. Venind din clasa de mijloc şi având un frate mai mic pentru care familia trebuie să pună bani pentru un colegiu, înseamnă că trebuie să taie de undeva. Mama chiar crede că „haina nu face pe om”, dar ea nu trebuie să petreacă nici măcar o zi înconjurată de tinerii de bani-gata de la Berkley.

Pentru promisiunea unui statut social mai bun a trebuit să renunţ la prietenii vechi, casa copilăriei mele… la viaţa mea.

Cu învăţatul mă descurc. Am fost acceptată la Berkley, studiez jurnalismul. Viaţa aici este diferită, presiunea mai mare şi şansele de eşec uriaşe.

Încerc să ignor privirile şi şoaptele unora care nu se străduiesc să le ascundă. Ştiu că vorbesc despre hainele mele învechite, de faptul că deşi sunt destul de înaltă nu ştiu cum să mă fac mai mică, invizibilă. Read more

Gânduri, de Andrea

Nu dețin drepturile de autor asupra acestei imagini./I do not own copyrights for this image.
Nu dețin drepturile de autor asupra acestei imagini./I do not own copyrights for this image.

Da, Patisson a eşuat ca şi tatăl lui şi ca mulţi alţii înaintea acestuia. Corpul uman a fost codat să se autodistrugă după o anumită perioadă. Scurtarea telomerilor înseamnă îmbătrânirea organismului şi inevitabil, moartea. Şi totuşi, atât Patisson cât şi eu am crezut că secretul imortalităţii stă în codul nostru genetic.

Modificarea telomerilor nu este o soluţie pe termen lung. Patisson prezintă în manuscris rezultatul: „manipularea telomerilor duce la modificări hidoase în ADN-ul uman, ceea ce înseamnă că pe termen lung pot apărea anomalii în organism”.

Mă întreb cum poate Patisson să doarmă noaptea ştiind prin câte teste genetice şi-a supus corpul?

Suplimentarea cu enzime în organism este doar apă proaspătă de izvor într-o zi însorită. Îţi ia setea, nu îţi asigură supravieţuirea. Read more

Drumul durerii

I do not claim ownership over this picture taken from Google images.
I do not claim ownership over this picture taken from Google images.

Punjab, în drum spre Himalaya

Poate am greşit că nu am însoţit corpul prea iubitului meu Alexandros spre Alexandria unde avea să fie înmormântat ca un adevărat faraon, fiu de zeu.

Acum îmi ajung veşti neliniştitoare de la informatorii mei care aveau misiunea să însoţească convoiul mortuar şi să-mi indice locul secret unde avea să fie lăsat să se odihnească pe veci. Există două curente acum în Egipt, cel preferat fiind acela în care faraonii sunt înmormântaţi într-o piramidă ca mărturie pentru măreţia ocupantului – Alexandru fiind poate singurul faraon care merită această distincţie. Dar, cum în ultimul timp au existat mult prea multe „spargeri” şi furturi din piramidele existente, probabil că vor alege să-l ascundă undeva prin “valea regilor”, într-un mormânt secret.

Mă îngrijorează luptele şi scindările dintre camarazii lui Alexandru. Fiecare se consideră îndreptăţit să-i moştenească imperiul. Când el era în viaţă, ne consideram fraţi şi ne-am fi dat viaţa unul pentru celălalt şi toţi pentru Alexandru. Acum frate contra frate, orbiţi de ideea de a deveni “Mare Rege” peste Imperiul cucerit de Alexandru, se vor duce multe lupte, va urma vărsare de sânge între oameni care atâţia ani au luptat umăr la umăr.

Alexandru, surprins de Moarte, nu şi-a numit moştenitorul, iar cum natura umană nu suportă incertitudinea, nimeni nu se simte suficient de puternic pentru a controla un Imperiu atât de mare. Supravieţuitorii acestui Război Civil vor împărţi moştenirea lui Alexandru, iar lumea va prinde aceiaşi formă de state aliate, conduse de regi mai mici. Se luptă pentru corpul corupt al lui Alexandru ca pentru un sigiliu asupra Marelui lui Imperiu. Nu văd ei oare că sunt crescuţi la umbra unui colos şi niciunul nu este în stare să menţină intact Imperiul?

Când supuşii vor prinde de veste că regele e mort, se vor răscula. Trebuie să le scriu acestor nebuni să-şi împartă frăţeşte teritoriul înainte ca populaţia sa fie decimată de războaie şi ură, şi să accepte că nu sunt ei demni de moştenirea lui Alexandru. Probabil că el a jignit Moartea, provocând-o în fiecare luptă şi lăsând-o cu ochii în soarele victoriilor lui. Sau poate este blestemul meu să mă ridic în zbor pe culmile cele mai înalte, doar ca să mi se taie aripile şi să fiu lăsat plonjând către pământul care mă sufocă cu greutatea şi mirosul lui greu şi prăfuit.

M-am lăsat zdrobit de disperare şi am neglijat un aspect important. Dacă Alexandru nu mai era, nimic nu mai are importanţă pentru mine. Mi-am dorit să dispar într-o peşteră, undeva unde nici soarele să nu mă vadă, iar viaţa se scurge diferit în timp ce meditez asupra iluziei vieţii aşa cum auzisem povestindu-se de mari înţelepţi ai Indusului. În fuga mea cât mai departe de masca mortuară, construită pentru a-i conserva trupul lui Alexandru pe drumul cel lung al veşniciei , am pierdut din vedere că Roxana, soţia bactriană (căsătorie politică care avea să-l introducă pe Alexandru în regatele Indusului) era însărcinată cu moştenitorul Imperiului, moştenitorul meu şi poate imaginea vie a ceea ce fusese până de curând tatăl său. Singură, având doar protecţia familiei ei, aud că a fost ucisă în timp ce îl ţinea pe micuţul Alexandru în braţe, şi acesta mort. Astfel, sângele meu şi al lui Alexandru a dispărut din viitorul umanităţii printr-o singură crimă laşă şi monstruoasă împotriva unui copil. Read more

Interviu Sylvie Danielle Matias – autoarea trilogiei ,,Imortalitatea Zeilor” și blogg-ul „Șoarece de biblioteca”.

Atunci când îmi place o carte foarte mult, sentiment pe care sunt sigură că și voi îl cunoașteți, încerc să aflu cât mai multe detalii despre autor, carte și personaje. Astfel, am citit acum ceva timp trilogia ,,Imortalitatea Zeilor”, scrisă de Sylvie Danielle Matias, care m-a atras în lumea fantastică. La scurt timp, am intrat în legătură cu autoarea, cunoscând-o personal, și așa am ajuns să-i iau și un interviu, chiar primul de le blogul nostru. Vă invit să descoperim împreună o doză din secretele imortalității.

Șoarece de bibliotecă: Care este istoria scrisului? Cum ai început să scrii?
Sylvie Danielle Matias: Am început să scriu în liceu, prin clasa a 10-a. Mă obseda imaginea unei figuri triste, mascat ca Brandon Lee în filmul ,,The Crow”(Corbul). Atât de mult m-a urmărit acel chip, încât am decis să încep să aştern într-un caiet, cu un creion, povestea lui. Nu mi-a spus cum îl cheamă, dar eu îi spuneam ,,Omul Negru”, pentru că era mereu îmbrăcat în negru, iar faţa îi era pictată în alb cu nişte dungi la ochi şi gură. Când am început să-i scriu povestea nu m-am mai putut opri decât după ce am umplut 2 caiete A4 sau 2 volume. Când am primit un calculator am început să o copiez pe calculator. Am dus manuscrisul personal la Nemira, mi le-au trimis înapoi necitite, bănuiesc. Şi atunci a fost finalul. Nu am mai scris altceva până în 2008. Treceam printr-o perioadă destul de dură, terminasem facultatea, nu ştiam încotro să o apuc îmi uram serviciul, pierdusem marea iubire şi viaţa nu mergea în nicio direcţie. Aşa a apărut Celina şi ,,Umbrele din Auldham”, un proiect română-engleză. Cartea poate fi citită în totalitate pe Wattpad. Nu am încercat să o public printr-o editură tocmai datorită faptului că e scrisă în două limbi şi nu mă aşteptam să fie acceptată. Dar eu, personal, cred că spune o poveste profundă despre suferinţă şi iubire. Suferinţa creează monştrii, iubirea te salvează – asta este tema centrală.
În 2010 am început să scriu la primul volum din ,,Imortalitatea Zeilor”. Nu ştiam atunci cât de departe avea să ajungă sau că o simplă idee se va transforma într-o trilogie. Andrea(personajul principal masculin din ,,Imortalitatea Zeilor”) a apărut prima dată în mintea mea. Mă urmărea cu nişte ochi albaştri ca cristalul, din spatele unei şuviţe de păr negru şi lung. Avea ochii conturaţi în creion negru şi trebuie să recunosc că mi se părea fascinant la vremea aceea. Nu era prea guraliv, doar mă urmărea din spatele minţii mele. Cred că au trecut luni de la apariţia chipului său în minte până când am decis să scriu ceva şi asta pentru că el nu vorbea, ci doar mă aştepta pe mine să fac primul pas. Şi cum nu puteam să comunic direct cu el, am ,,contactat” un intermediar, pe Alexandra care imediat a preluat controlul asupra poveştii şi l-a urmărit în tot acest timp. A fost mai mult ea decât eu, cea care l-a urmărit şi l-a făcut pe Andrea să vorbească. Eu am fost doar martor în timp ce scriam.
ȘB: Care a fost prima persoană care ți-a dat un feedback la ce scrii? Și care a fost reacția ta la ce a spus?
SDM: Prima persoană care a citit primul şi al doilea volum a fost o prietenă foarte apropiată, Iulia. M-a surprins că nu a avut nimic de reproşat, din contră, pentru ea, totul era perfect. Motiv pentru care nu am crezut-o. Ştiţi cum sunt prietenii, te iubesc prea mult ca să-ţi spună crudul adevăr în faţă. După ea, imediat, le-a citit prietenul ei, care este un artist, creator de personaje pentru jocurile de calculator. Pe el l-am crezut când mi-a spus că a stat toată noaptea să termine cartea pentru că nu a putut să o lase din mână. L-am crezut pentru că el nu se sfia niciodată să se contrazică cu mine. Doar după ce am primit comentariul lui, am îndrăznit să le public pe Wattpad. Încă nu aveam încredere că sunt suficient de bune şi după experienţa din liceu nici nu m-am gândit să le public, dar mă întrista ca personajele din ,,Imortalitatea Zeilor”, Andrea şi Alexandra, să rămână uitaţi în paginile unui manuscris. De fapt, Andrea şi Alexandra au refuzat să rămână un secret bine păzit şi m-au ,,forţat” să postez  volumul 1 şi volumul 2 integral pe Wattpad. Dacă volumele nu erau suficient de bune pentru edituri, măcar să poată să se mai bucure şi alţii de ele. Comentariile de pe Wattpad au fost în totalitate pozitive, spre surpriza şi încântarea mea de atunci.
ȘB: Care este povestea seriei ,,Imortalitatea Zeilor”? De unde a plecat toată ideea?(Alexandra Ciucă)
SDM: ,,Imortalitatea Zeilor” a luat naştere din marile frici ale umanităţii: frica că nu ai suficient timp să realizezi tot ce îţi doreşti, frica că nu vei fi iubit de persoana dragă, frica de eşec. Apoi intervine neputinţa: viaţa nu e aşa cum credeai şi nu eşti tratat aşa cum meriţi. De aici ia naştere disperarea că lupta ta este în zadar. Dar dacă frica nu ar exista(personificată de Alexandru cel Mare, cel care a înfruntat moartea de prea multe ori pe câmpul de luptă doar ca să fie răpus de o boală necunoscută)? Dacă ai avea timp şi putere să-ţi împlineşti toate dorinţele(personificat de Andrea)? Dacă poţi să devi un fel de zeu şi să-ţi conduci singur destinul( Alexandra)?
ȘB: Te-ai gândit de la început că va fi o trilogie sau pe parcurs a venit asta?(Puiu Mirela)
SDM: Când am început să scriu nu ştiam nici măcar dacă reuşesc să termin un volum. Volumul doi a venit aproape instantaneu după primul. Volumul trei s-a lăsat aşteptat 2 ani. Acum nu mai sunt sigură că volumul 3 este sfârşitul trilogiei, dar vom vedea. Sunt personaje care pur şi simplu nu vor să-ţi dea pace.
ȘB: Cum de ai ales această temă?(Anca Avram)
SDM: Nu am ales eu această temă. Andrea(personajul masculin din ,,Imortalitatea Zeilor”) a venit şi mi-a spus despre ce o să scriu, iar lucrurile au decurs natural. Abia aştept să văd ce mai vor personajele să îmi povestească în continuare!
ȘB: Cum ai ales titlurile cărților? Ce semnifică fiecare?
SDM: Trebuie să recunosc că mi-a fost destul de greu să aleg titlul cărţilor, şi asta pentru că personajele care s-au dovedit destul de ,,posesive” în a-mi ,,împărtăşi” povestea lor, au fost supărător de tăcute în ceea ce priveşte titlul cărţilor. Ştiu că ,,Imortalitatea Zeior” sună un pic ciudat. Se presupune că Zeii sunt imortali, nu? Ei bine, nu e cazul aici, pentru că nu vorbim despre zeii greci, ci despre nişte oameni ca tine şi ca mine care pur şi simplu descoperă calea spre nemurire. Sunt un fel de Semi-zei. Imortalitatea este tema centrală din spatele poveştii fiecărui personaj. Pentru volumul doi mi-a fost clar de la început ca povestea s-a desfăşurat ca un joc de Şah. încearcă doar să urmăreşti mişcările fiecărui personaj semnificativ şi descifrează fiecare ce rol joacă. Te ajut cu o singură piesă – Alexis/Alexandra este Regina! Volumul trei este un pic mai personal. Personajele au evoluat enorm de la ultima noastră întâlnire de prin 2012. Au trecut 4 ani, timp în care ei s-au făcut mai puternici şi mai îndrăzneţi. ,,Regressus” în latină se traduce ,,Întoarcerea”, este o călătorie înapoi, către esenţă, către datorie şi este momentul când se plătesc poliţele. Aici personajele îşi demonstrează valoarea şi puterea în timp ce se întorc ,,acasă”, după ce au trăit viaţa ,,oiţelor pierdute”. Orice dar îşi are preţul!
ȘB: Ai avut nevoie de inspirație pentru a scrie sau ai putut face asta oricând, la orice oră?
SDM: Inspiraţia la mine vine când reuşesc să-mi creez condiţiile potrivite scrisului. Prefer să fiu singură acasă(orice zgomot din casă mă poate tulbura) şi, în general, mă izolez cu ajutorul unor căşti, ascult muzica potrivită scenei pe care intenţionez să o scriu. Restul vine natural şi de la sine fără prea mult ,,planning”. În general scriu în weekend sau noaptea târziu.
ȘB: Te regăsești în vreun personaj din carte?
SDM: Greu de spus. Aş zice da şi nu. În parte pentru că personajele sunt cumva separate mie şi au personalităţi şi păreri proprii, pe de altă parte, fac parte din mine şi ţin enorm la fiecare în parte de parcă mi-ar fi copii. Dar ca să fiu mai clară, niciun personaj nu exprimă în totalitate gândurile, viaţa sau părerile mele. Fiecare personaj este suficient de ,,personalizat” şi unic, iar eu nu mă văd în totalitate în niciunul.
ȘB: După cum am spus și în recenzie, ai o mulțime de informații în carte, iar dedesubt acolo, redai multe lucruri mute. Ce îmi poți spune despre asta? Așa ai intenționat? Să transmiți învățături și informații îmbrăcate sub forma unei povești?
SDM: Fiecare personaj are o calitate unică şi deosebită. Aşa mi s-au prezentat în momentul în care şi-au făcut apariţia în poveste. Caracterul lor este poate mai complex decât mi-a fost dat să redau în cărţi, dar asta mai mult din natura ,,secretoasă” şi ,,reţinută” a unor personaje. Am fost surprinsă câte lucruri, cunoştinţe ştiinţifice sau istorice au ,,cules” personajele din mintea mea pentru a le folosi în avantajul lor. Iar eu sunt un ,,burete” mereu pregătit să absoarbă şi mai multe informaţii despre viaţă şi mediul înconjurător. În același timp, şi eu învăţ enorm de la aceste personaje pentru că îmi dezvăluie lucruri despre care nu eram conştientă că le ştiu. Este fascinant cât de mult poţi învăţa de la aceste personaje!
ȘB: În cărți ai personaje istorice. Cum ai ajuns la pasiunea asta pentru ele și, mai ales, să ocupe locuri fruntașe în trilogie?
SDM: Iubesc istoria. 80% din lecturile mele sunt cărţi sau romane istorice. Cred cu putere că prin istorie înveţi despre natura umană, psihologia şi slăbiciunile noastre înăscute. În istorie am găsit foarte multe ,,zeităţi”, oameni care au depăşit limita inimaginabilului prin inteligenţă, şiretenie, strategie şi grandoarea cu care au transformat viitorul. Am fost fascinată de imaginea tânărului super-potent rege Alexandru cel Mare. El a cucerit până la vârsta de 26 de ani un Imperiu mai mare decât oricare figură istorică. Faptul că a murit la 33 de ani, răpus de o boală exotică, a creat în mintea mea imaginea unoi zeu pre-potent şi veşnic tânăr. Puterea spiritului lui nu a fost niciodată provocată. Nu a fost înfrânt vreodată, doar moartea a reuşit să curme şi să schimbe cursul istoriei. Astfel nu vom ştii niciodată limita puterii lui şi mereu va rămâne un ,,zeu” în istorie.
ȘB: Spune-mi ceva despre cuplul mult-îndrăgit Alexis-Andrea.
SDM: Andrea este un imortal, ales de soartă fără o aparentă logică. Alexandra este un zeu creat pentru a-şi împlini destinul. Niciunul dintre personaje nu a ştiut că joace un rol în această mare ,,piesă”, regizată de Univers. Între ei există o atracţie incredibilă, o dependență inexplicabilă. Odată ce s-au cunoscut, niciunul nu a mai putut trăi fără celălalt. Legătura creată între ei transcede iubirea totală şi iraţională clasică. Este atemporală şi explozibilă. În prezenţa celor doi, atomii care compun viaţa aşa cum o ştim noi se contopesc, aruncând scântei în jur. Ar putea să anihileze întreaga existenţă. De aceea, relaţia celor doi pare imposibilă, iraţională, uneori exagerată. În ultimul volum, aflăm că ,,legătura” dintre ei este de fapt ,,salvarea” şi ,,calea” către echilibru. Dar, fiecare poate citi iubirea lor în felul propriu, aşa cum Andrea-Alexis aleg să se ,,înfăţişeze” cititorului.
ȘB: Cum a fost prima lansare de carte? Pe cine ai avut alături și cum te-ai simțit atunci?
SDM: Prima lansare de carte e un moment special pentru orice scriitor. Mi-am propus să trăiesc evenimentul din plin şi chiar m-am simţit extraordinar. Am avut muzică şi câţiva oameni frumoşi care au vorbit despre mine şi cărţi. A fost un moment de conştientizare şi acceptare că, într-adevar, cărţile sunt bune, povestea merită citită, iar personajele sunt absolut fantastice. De la fiecare personaj am avut ceva de învăţat, dar lecţia cea mai importantă a fost să cred în talentul meu de scriitor.
ȘB: Este ceva ce ai vrea să știe cititorii tăi despre ,,Imortalitatea Zeilor”?
SDM: Ceva ce am descoperit şi eu pe măsură ce scriam: nimic nu este aşa cum pare. Personajele parcă trăiesc aivea, îţi vorbesc personal, îşi au propriile dorinţe şi nu încetează să te surprindă. Privirea lui Andrea este intoxicabilă, iar Alexandru cel Mare are şansa să trăiască din nou. Poţi urî sau iubi această trilogie, dar mă îndoiesc că te va lăsa indiferent. Personal, nu cunosc pe nimeni care să nu fi fost atins de vreunul dintre personaje.
ȘB: Ai dori mai mulți cititori? Ce le-ai spune ca să încerce cărțile tale?
SDM: 5 ani de zile primele două volume au fost postate pe Wattpad să fie citite integral de oricine şi-ar fi dorit, pentru că am ştiut că povestea aceasta trebuie să ajungă şi la alţi cititori. Îmi amintesc că cineva îmi scria ,,trebuie să le publici, acestea sunt cărţile pe care le vreau în bibliotecă”. Mai mult, personajele îmi sunt atât de dragi încât vreau să le eliberez în lume, povestea lor să fie cunoscută de cât mai mulţi. Am depăşit orice obstacol pentru a publica aceste cărţi. Cred cu putere că merită să fie citite. Povestea imortalităţii este o poveste profundă care poartă în ea atâtea trăiri şi emoţii umane. Este o carte despre viaţă, iubire, sacrificiu, umanitate. De fapt, nici nu contează părerea mea pentru că imortalii comunică cu fiecare în mod diferit. Încearcă şi vezi ţie ce îţi transmit!
ȘB: Spune-mi ceva despre viața ta personală. Ce sport faci? Recunosc, și eu sunt curioasă legată de cine ești tu și de ceea ce faci.
 
SDM: Uau, cea mai grea întrebare. Îmi este mai uşor să vorbesc despre pasiuni decât despre mine, aşa că voi continua cu pasiunile. Ador să călătoresc. Sunt o fire atât de curioasă încât, dacă văd o poză frumoasă dintr-un loc, imediat îmi doresc să ajung acolo în persoană. Din fericire am şi avut ocazia să călătoresc foarte mult, iar asta mă ajută să construiesc lumile în care se desfăşoară poveştile mele. Sport am făcut de toate felurile până să descopăr yoga acum 4 ani. În 2016 m-am certificat ca profesor de yoga şi de atunci nu-mi mai trebuie nici un alt sport – yoga aduce toate beneficiile pe care le căutam în atâtea forme de mişcare: relaxare, un corp flexibil şi armonios, echilibrat emoţional, sănătos, puternic. Odată cu yoga am devenit vegetariană şi mă simt extraordinar. Mă întreabă lumea de unde am atâta energie să muncesc, să scriu, să practic şi să predau yoga. Secretul este că yoga conservă energia şi o transformă într-o formă creativă. Îmi place să citesc şi nu pot dormi dacă nu am citit cel puţin o oră, astfel nu trece o zi fără să citesc. Sunt poreclită ,,cea mai frumoasă felină” pentru că iubesc felinele. :)) În rest, sunt destul de rezervată şi îmi place să mă bucur de viaţă aşa cum este, cu bune şi rele.
ȘB: Cum te-ai descrie ca fire în câteva rânduri?
SDM: Sunt o tipă puternică, care apreciază onestitatea. Vorbele dulci şi mincinoase mă lasă rece. Admir integritatea morală a unei persoane şi îmi place să mă înconjor de oameni frumoşi(moral). Cred cu putere că acţiunile unei persoane o definesc. De asemenea gândurile care îţi creează viitorul sunt şi cele care te definesc ca om. Aş vrea să fiu ţinută minte ca o persoană sinceră şi corectă.
ȘB: Ce țări ai vizitat?
SDM: Lista este prea mare ca să încep să le înşir, dar pot să le menţionez pe cele care m-au marcat şi m-au convins să revin de câteva ori: Spania, unde am şi trăit timp de 3 ani(Barcelona), Thailanda(am fost de 6 ori), India(de 3 ori), Anglia pentru că îmi place istoria ei, Scoţia pentru care am o simpatie aparte, Suedia pentru că a reuşit să mă surprindă-nu credeam că voi reuşi să găsesc 25 de muzee de vizitat într-o săptămână-, Franţa şi în special Valea Loarei cu castelele ei, Praga ca oraş care merită bătut doar la picior, Sicilia(Italia) pentru fructele de mare proaspete, Portugalia pentru că este atât de diferită de Spania, iar limba este încântătoare, Mexic pentru că sunt atâtea lucruri care îmi plac – limba, muzica, portul, tradiţiile, mâncarea, Cambodgia pentru că este împânzită de temple ascunse prin junglă. Aş putea să continui dar ca sumar, continentele pe care nu am călcat încă sunt Australia, Noua Zeelandă şi America de Sud.
ȘB: Ce gen literar preferi și care este autorul tău favorit?
SDM: Sunt mare iubitoare de fantasy şi romane istorice. Ca urmare autorii mei preferaţi sunt din aceste domenii: J.K. Rowling(fantasy), Philippa Gregory şi Conn Iggulden(romane istorice).
ȘB: Numește 3 cărți care te-au impresionat.
SDM: ,,Shantaram”, ,,Harry Potter”, ,,Conquerer” de Conn Iggulden.
ȘB: Ce îmi poți spune despre viitorul creației tale? Te oprești aici sau ai alte planuri?
SDM: Deja lucrez la o altă serie. Primul volum va fi publicat la sfârşitul anului 2017. Nu am de gând să mă opresc atâta timp cât îmi rulează atâtea poveşti în cap.
ȘB: Mulțumesc pentru acest interviu. A fost o onoare pentru pagina mea să culeg informații de la o scriitoare ca tine.
SDM: Cu mare drag. Placerea a fost de partea mea!
Ei bine, am săvârșit împreună încă o activitate care mie, personal, mi-a făcut plăcere și m-a adus mai aproape de ,,imortalitate”. Sper că am reușit același lucru și cu voi, cei pasionați de lectură și că veți ajunge, dacă nu ați făcut-o deja, să citiți trilogia Sylviei. Noi ne auzim curând, cu noi articole pe blog. până atunci, NEMURIRE FRUMOASĂ, vă doresc.
Toate gândurile mele bune,
Șoarecele de bibliotecă.

Citeste interviul în original pe bloggul „Șoarece de bibliotecă”.