Visul

Acesta este un extras din volumul 2, SAH MAT.Sah Mat (vol. 2)

„Îmi amintesc puţin din imaginile văzute în vis. Părea că urmăresc un mare animal marin, poate o balenă deşi avea spinarea de reptilă, apoi brusc am pătruns într-o încăpere, un hol întunecos cu o scară care şerpuia spre un etaj invizibil. Balustrada scării arată ca o coloană vertebrală strâmbă care dispărea undeva în sus, ca şi când mă aflam deja în interiorul acelei creaturi reptiline. Recunoşteam senzaţia de rece şi ud în acelaşi timp şi parcă auzeam un zgomot ca un plescăit, ca atunci când te mişti prin apă. Îmi era frig şi frică. Am urcat scară pentru că oriunde priveam era tot întuneric şi nu aveam unde fugi decât sus pe scară. Urcam şi scara nu se termina. Mă întrebam, în timp ce urmăream vertebrele, cât de mare putea fi acest animal. Scara a şerpuit strâmt spre vârf şi s-a terminat într-o uşă mare de lemn, cu bucăţi groase de cristal prin care nu reuşeam să văd ce se afla dincolo de ea. Am apăsat clanţa pentru a mă trezi într-o încăpere înţesată de fire încâlcite care tăiau camera goală din toate unghiurile, ca un sistem de pază. Erau atât de multe şi se îmbinau în atâtea feluri încât îmi era teamă de efectul declanşat la atingerea unui singur fir. De la distanţă, firele păreau să fie făcute din mohair roşu, dar apropiindu-mă am observat că erau mai fine decât firele ţesute de viermii de mătase. Şi luceau în lumină. Am urmărit cum o rază de lumina s-a plimbat de-a lungul firului pe care îl analizam şi apoi s-a pierdut în grămada neregulată care înţesa camera ca o pânză de păianjen. Nu realizam de unde bate lumina. Când o nouă raza s-a reflectat în firul deosebit de subţire am pus degetul să o opresc, dar firul a cedat sub greutatea atingerii deşi nu presasem. Firul a dispărut, rupt în două, dar structura a continuat în picioare ca şi până atunci, fără a lăsa vreo urmă că ceva lipsea din acel complex.

Am auzit un râs. Am crezut că mi se pare dacă nu aş fi văzut o siluetă la capătul celălalt al camerei, mascată de întuneric. Nu mă puteam apropia fără să distrug acea operă suprarealista. Oricine ar fi fost, se ascundea în spatele unor fire mult prea fine pentru a-l putea proteja.

– Tocmai l-ai lăsat fără auz, am ascultat vocea spunându-mi, vocea care râsese mai devreme.

Am tresărit, recunoscând vocea. Am făcut un pas în spate. Am simţit o pişcătură scurtă şi nedureroasă în palmă când un nou fir a cedat sub presiunea mâinii mele. Nici nu realizasem că mă aflam în mijlocul structurii şi orice mişcare aş fi făcut ar fi dus la ruperea unei noi legături.

– Acum şi-a pierdut senzaţia tactilă din degetele de la mâna dreaptă, m-a informat aceeaşi voce.”

Achiziţionează acestă carte, ACUM şi AICI.

5. Alexandru cel Mare

Acesta este un extras din volumul 1 – Imortalitatea Zeilor, capitolul 5.

Comandă acum volumul 1 din trilogia „Imortalitatea Zeilor”!

Imortalitatea zeilor

5. Alexandru cel Mare

Am părăsit casa cu o oarecare teamă. După o săptămână de zăcut în pat, îmi era greu să-mi reiau activităţile zilnice. Cel mai mult mă îngrozea gândul că trebuia să intru într-o clasă unde ceilalţi deja se cunosc şi au trecut de primele emoţii. Am trecut repede şi fără incidente de primele două cursuri. În drum spre „Istoria umanităţii în literatură”, m-am întâlnit cu Stuard pe hol.

– Hei, ce faci? Ai chiulit la primele două cursuri, l-am dojenit în glumă. Mă bucuram să văd o faţă cunoscută în mulţimea de pe hol.

– Mda, nu m-am putut trezi. Arăta foarte mohorât, nici măcar nu a fost în stare să schiţeze vreun zâmbet.

– Şi eu am fost dărâmată ieri, toată ziua. Ce mi-ai dat să fumez?

– Ceva slab, ce am fumat eu era mult mai puternic. Mi-a răspuns la fel, fără chef. Mergi la „Istoria umanităţii în literatură”?

– Da, tu ce curs ai?

– La fel.

Nu arăta foarte vesel. Arăta ca şi când s-ar fi certat cu ai lui de dimineaţă.

– Nu te-ai înscris la alt curs? Locurile erau limitate la profesorul McGregor.

– Mda, tata a considerat că materia asta este mai importantă pentru mine decât ce alesesem eu şi a intervenit pentru mine. Chiar se observa că nu se bucura de intervenţia tatălui lui.

– Hei, ia partea bună a lucrurilor…

M-am oprit constientă de ce urma să spun „măcar vom fi împreună”. De unde şi până unde asta era o veste bună pentru el? Evident că nu se bucura.

– Care ar fi aceea? M-a întrebat el, văzând că nu mi-am continuat ideea.

– Poate tatăl tău are dreptate, Profesorul McGregor pare să fie unul dintre cei mai buni profesori, dintre cei mai căutaţi cel puţin.

– Şi asta este partea bună?

Nu-mi venise nimic mai bun de spus. Sună prostesc, dar nu puteam da glas la ce gândisem. Doar eu mă bucuram că venea şi el la curs, ca să nu fiu singură acolo. Profesorul McGregor oricum îmi dădea emoţii, plus că nu-mi făcusem tema.

– Ah, acum realizez. Mi-ai spus de sâmbătă că eşti la cursul profesorului McGregor, tema despre personalităţi. Ce fraieră sunt, nu am realizat imediat.

Stuard a zâmbit uşor, mişcând doar puţin colţurile gurii spre urechi apoi revenind la faţa lui posomorâtă.

– Nici nu mi-am făcut tema, a adăugat ca un nou motiv să nu fie fericit că trebuie să participe la acest curs.

– Am crezut că scrii despre Napoleon Bonaparte.

– Nu am avut timp să-l fac, mi-a răspuns brusc supărat că insist pe subiect.

– Dacă te face să te simţi mai bine, nici eu. Am încercat să zâmbesc ca să mai degaj atmosfera, dar Stuard nu a reacţionat.

– Tu ai o scuză… Nu are decât să-l sune pe tata şi să-i spună ce fiu iresponsabil are.

L-am privit fără să zic nimic, întrebându-mă de unde venea toată această nemulţumire: de la faptul că nu reuşise să se scoale de dimineaţă, probabil încă mahmur după mica noastră escapadă de sâmbătă sau faptul că tatăl lui intervenise pentru ca el să urmeze acest curs.

– Tata îl cunoaşte pe profesorul McGregor… zice că este unul dintre cei mai deştepţi oameni pe care i-a cunoscut de când este în America.

„Tatăl lui îl cunoaşte pe profesorul McGregor?” Nu ştiam ce însemna asta sau ce importanţă avea pentru mine. Aveam sentimente confuze faţă de această veste. Admiraţia pentru profesorul McGregor amestecată cu puţină invidie, chiar şi furie faţă de Stuard că nu aprecia efortul şi intenţia tatălui lui de a-i oferi o educaţie aleasă. „Copiii de bani gata, niciodată nu veţi aprecia lucrurile importante din viaţă”.

– Vom sta în spatele clasei, poate nu ne observă pe niciunul, am sugerat, în încercarea de a scăpa de emoţia mea mixtă. Eram nervoasă că aveam să-l revăd pe profesorul McGregor, pentru prima dată în calitate de profesor, la curs.

Am intrat în clasă, Stuard mă lăsase să intru prima deşi aş fi preferat să mă ţin după el. Nu am privit spre clasă, mi-am păstrat privirea undeva printre trupurile colegilor mei, în căutarea celui mai ferit loc. Am făcut doi paşi înainte, în direcţia unde văzusem două locuri libere, chiar pe ultimul rând. „Perfect!”

– Numele?

Vocea m-a oprit în drum. Am ezitat pentru o fracţiune de secundă, apoi m-am întors cu faţa în direcţia vocii. Emoţionată că trebuia să înfrunt zeci de priviri la intrarea în clasă, nu realizasem că la catedră, în picioare, sprijinit de masă, stătea profesorul McGregor care îşi nota prezenţa. Ceilalţi colegi erau dispersaţi care pe unde avea treabă în clasă, vorbind animaţi cu noile lor cunoştinţe, deci cursul încă nu începuse.

Profesorul McGregor m-a întâmpinat cu un zâmbet în ochi. Îşi lăsase sacoul pe spătarul scaunului, rămânând într-o cămaşă albă, care îi venea turnată pe corp, scoţându-i în evidenţă trupul înalt şi subţire. Cămaşa i se strângea în mod deosebit pe piept unde se observa forma pectoralilor şi pe braţe, peste bicepşii frumos lucraţi. Nu era nimic exagerat în apariţia lui. Pantalonii gri îi conturau frumos picioarele lungi, cămaşa albă era descheiată la gât, renunţase la cravată, dar manşetele îi ţineau prizoniere încheieturile care se prelungeau cu nişte degete lungi şi subţiri de pianist. Ultima dată când îl văzusem, purta ochelari, dar acum îi lăsase desfăcuţi pe birou, permiţându-mi să-i observ culoarea verde-caprui a ochilor.

– Alexandra Mitchelle Lewis, i-am răspuns repede, smulgându-mă din starea de analiză în care mă aruncasem la vederea lui. Aveam timp mai târziu să-l analizez în amănunt.

A bifat numele meu pe lista lui şi a ridicat privirea spre mine, zâmbind.

– Mulţumesc, poţi să iei un loc.

L-am auzit pe Stuard spunându-şi numele, dar nu l-am mai aşteptat, m-am îndreptat direct spre locurile goale.

M-am aşezat, lăsându-mi sacoşica cu cărţi pe locul de lângă, pentru Stuard. Acesta încă vorbea cu profesorul McGregor. L-am urmărit fascinată pe profesor în timp ce vorbea, gestica lui, zâmbetul larg care lăsa să i se vadă dinţii perfecţi drepţi şi puternici. I-am admirat cele două cute pe care le făcea în cele două extreme ale gurii, atunci când râdea. La fel, se observau şi nişte cute în zona ochilor, profesorul McGregor zâmbea atât cu gura cât şi cu ochii.

„Uite o persoană căreia îi place să râdă mult”. Deşi avea aceste riduri de expresie, arata mult mai bine ca mulţi tineri pe care i-am văzut.

„Să tot aibă vreo 40 de ani”. Profesorul s-a ridcat de pe catedră să-şi îndrepte spatele. Avea statura unui tânăr atlet. Bicepşii i se ridicau vizibil sub cămaşă când îşi mişca braţele. Fiind foarte înalt, dădea senzaţia că era slab, dar de fapt hainele nu-i ascundeau forţa şi forma muşchilor.

„Alexis, încetează să te mai uiţi aşa la el! Poate te vede cineva”, m-am sfătuit singură când m-am surprins cu gura căscată, analizându-l pe profesorul McGregor.

„O să-mi fie greu să mă concentrez la cursul lui”. Nu avea rost să mă mint, admiratoare a sculpturilor umane-nud, nu reuşeam să-mi iau gândul că profesorul McGregor ar fi fost un model foarte reuşit pentru o sculptură celebră.

– Este ocupat aici? Am tresărit. Nu observasem pe nimeni apropiindu-se. Stuard era încă la catedră, asculta plitctisit ce îi povestea profesorul.

– Da… ah… m-am bâlbâit. Roşeaţa mi s-a urcat în obraji şi o emoţie ciudată m-a cuprins. Fusesem surprinsă uitându-mă hipnotizată la profesor. Ca să nu ridic privirea şi să mi se vadă stinghereala, m-am uitat la sacoşica mea peruană, lucrată în multe culori.

– Eşti nouă? M-a întrebat aceiaşi voce caldă a unui băiat.

M-am întors spre el ca să mă uit în nişte ochi albaştri cristal. Inima mi-a sărit. Culoarea lor era surprinzătoare prin firele fine de păr negru, lucios şi lung, care cădea drept peste faţă. Mi se părea că îl mai văzusem undeva, dar nu reuşeam să-mi amintesc unde. Inima îmi bătea în tâmple şi îmi venea să înghit, dar nu reuşeam.

– De unde ştii? Am încercat să-mi ascund tulburarea.

– Pentru că ăsta era locul meu, de săptămâna trecută. Avea vocea blândă, nu mă mustra dar nici nu-mi zâmbea. Faţa îi era frumoasă, cu trăsături fine şi mă analiza. Ochii aceia mă stinghereau.

– Îmi pare rău… nu am ştiut… M-am sculat imediat, apucând de mânerul socoşei.

– Poţi să stai, dacă vrei… celălalt loc era liber.

M-am aşezat la fel de automat cu traista în braţe. Nu ştiam de ce nu am avut curaj să-l contrazic şi să plec în căutarea altui loc. Mintea îmi alerga în căutarea acestui chip în biblioteca memoriei. S-a aşezat lângă mine, pe locul pe care îl păstrasem pentru Stuard. Când şi-a dat jos jacheta neagră a rămas într-o cămaşă albă care avea manşetele în valuri, cum se purtau pe timpuri. Mi-am amintit mâinile fine cu unghiile scurte colorate în negru.

„Băiatul gotic de la Starbucks”. Mi-am lăsat părul să-mi cadă ca o perdea între noi, astfel încât l-am privit prin el. Pe deget purta un inel de argint cu o piatră mare galbenă precum chihlimbarul, dar în interiorul pietrei se zăreau valuri, valuri, ca razele soarelui. La gât purta, prin cămaşa albă în volane, o eşarfă roşie sângerie. Doar bretonul mai lung îi pica lin peste obraz, pe partea dinspre mine. L-a dat după ureche.

Se rezemase pe coate şi se uita înainte, răbdător să înceapă cursul.

M-am întors spre catedră, să-l caut pe Stuard. Acesta tocmai terminase de vorbit cu profesorul McGregor şi mă căuta din priviri. Când m-a găsit şi a văzut că lângă mine, stătea deja cineva, am ridicat din umeri şi mi-am strâns buzele în semn de părere de rău. Nici el nu părea prea fericit că nu-i oprisem loc. S-a aşezat în rândul trei, la mijloc.

„Sper că nu s-a supărat”.

– Bine aţi revenit. Vă doresc de pe acum o săptămână plină de energie, şi-a început ora profesorul McGregor, cu un zâmbet uriaş pe faţă. Am transpirat instantaneu. Vă garantez că veţi avea nevoie de multă energie. Facultatea este o instituţie solicitantă şi opţională. Ok, ajunge cu ameninţările. Nu sunt aici să vă împing de la spate, ci să vă ajut să obţineţi orice anume vă doriţi voi de la această instituţie sau de la acest curs. Numele este puţin înşelător şi la cursul nostru anterior am evitat să vă dau un hint despre scopul acestui curs în pregătirea voastră de viitori jurnalişti. Cursul nu este unul de istorie, nici pe departe. Mă interesează mult prea puţin în ce an a avut loc „nu ştiu ce bătălie” sau cine a câştigat. Mă interesează „de ce” a avut loc acea bătălie, „cine” a condus-o, „cum” a făcut-o, prin ce mijloace şi „care” a fost rezultatul. Vreau ca voi să fiţi capabili să vedeţi dincolo de fapte, vreau să înţelegeţi motivele, trăirile, mentalitatea acestor personalităţi istorice pentru că mai târziu, ca oameni de mass-media, să explicaţi şi celorlalţi care nu au participat la cursul meu (din nou acel zâmbet larg), „de ce”, „cine”, „cum” şi „care”. Poate ar fi trebuit să-l numesc „curs de analiză psihologică a istoriei”. Nu v-am spus această parte la cursul anterior pentru că am vrut să văd din ce punct de vedere aţi abordat personalitatea pe care v-aţi ales-o pentru tema de azi. Vă previn că am de gând să insist pe această temă şi pe personalităţile pe care vi le-aţi ales şi am să merg cu ele până în pânzele albe. O să vă împing până la ultima fărâmă de energie şi idee strălucită care vă poate trece prin cap ca să-mi descrieţi acea personalitate, ca la finalul anului, imaginea ei să-mi fie atât de clară încât să am senzaţia că stau faţă în faţă cu ea. O să mă iscodiţi şi o să-mi cereţi să-mi întorc privirea spre alte personalităţi, că doar istoria şi umanitatea, ne-a oferit destule. Ei bine nu, v-aţi exercitat dreptul de alegere. Voi singuri aţi ales aceste personalităţi: fie că le admiraţi, fie pentru că a fost mai uşor de scris despre ele. Voi ştiţi cel mai bine. Pe mine nu mă interesează să cunosc ca pe „tata” toate figurile istorice, că aş îmbătrâni aici lângă voi, şi voi odată cu mine. Vreau să scot din voi capacitatea de analiză, dusă la extrem, să învăţaţi să folosiţi orice bucăţică de informaţie, oricât de mică şi insignifiantă, ca să desprindeţi caracteristicile acelei persoane.

– Şi cum vom şti că şi concluziile noastre vor fi cele corecte? A întrebat o fată din prima bancă.

– Eh, asta depinde de voi. Până la urmă, e vorba de percepţie, ceea ce noi credem, reprezintă „realitatea noastră”.

– Păi, asta înseamnă că oamenii de media, putem să-i ducem în eroare pe ceilalţi care citesc, dacă gândirea noastră este eronată.

– Bine, hai să vă dau vestea: oamenii de media creează realitatea. Noi ceilalţi, care nu deţinem informaţia de primă mână, preluăm opiniile şi împrumutăm părerile lor. Nu este extraordinar? Voi, aceşti 30 de oameni care vă aflaţi în această sală, aveţi puterea să creaţi realitatea celorlalţi.

– Şi cum este asta corect? Nu ar trebui să urmăm adevărul? A întrebat un alt băiat.

– Care e adevărul? Cine îţi garantează ţie adevărul? Percepţia ta este „adevărul”, pentru că dacă tu ajungi la o concluzie printr-un proces de gândire, ceea ce vom face noi la acest curs timp de un an, nimeni, nici eu şi nici o altă autoritate, nu-ţi va mai putea schimba părerea aceea. Acesta va fi „adevărul tău”. Câte opinii atâtea adevăruri. Minciună există numai atunci când nici tu nu crezi în ea, că o foloseşti într-un scop ilicit, care să-ţi aducă un anume câştig.

– Adică dacă ajungem să credem minciuna pe care o spunem, atunci se transformă în adevăr? A întrebat aceiaşi fată din faţă.

Profesorul McGregor îşi păstra faţa zâmbitoare şi postura relaxată, sprijinit de catedră.

– Niciodată nu vei crede în totalitate ceea ce anterior ai etichetat ca „minciună”. La un nivel foarte mic se poate submina conştientul, dar faptul că aceea este o minciună va rămâne mereu în subconştient şi te va transforma. Suntem conduşi în totalitate de subconştient. Tot ce credeţi voi cu toată fiinţa, este adevărat, măcar pentru voi şi nimeni nu vă poate spune că este minciună. Aveţi dreptul la propria opinie. În jurnalism, veţi învăţa însă să fiţi echilibraţi, să vă feriţi de extreme şi să informaţi ferindu-vă de opinii şi păreri. Depinde pe ce spectru al presei veţi lucra. Este posibil să lucraţi într-un domeniu care tocmai asta cere de la dumneavoastră, să emanaţi păreri şi opinii. Scopul acestui curs este să dezvolte capacitatea de a produce păreri şi opinii. Să-l luăm pe Hitler de exemplu, chiar dacă îl cunoşteam în persoană sau doar scriem acum despre el pe baza faptelor şi a documentelor care au supravieţuit despre campania lui, putem produce aceiaşi opinie, pentru că înclinaţia noastră este unică. Vă asigur că ce veţi scrie la sfârşitul cursului despre personalitatea pe care aţi ales-o, folosind metodele pe care le vom studia, este aceiaşi părere pe care aţi fi avut-o şi dacă aţi fi stat faţă în faţă cu personalitatea respectivă, pentru că asta sunteţi dumneavoastră, asta vă reprezintă şi aceasta este spectrul dumneavostră de gândire.

– Lumea se mai schimbă, îşi mai schimbă părerile. Cum am putea să emanăm aceiaşi opinie tot restul vieţii? A întrebat un băiat cu părul lung sleios, prins într-o coadă la spate. I-am observat spatele mic şi cămaşa în carouri. Contrar fizionomiei neîngrijite, avea o voce plăcută.

– Exact asta încerc să vă spun. Părerile dumneavoastră sunt parte din dumneavoastră, la momentul respectiv. Pe măsură ce evoluaţi, vă dezvoltaţi şi sunteţi capabili de procese de gândire avansate şi mai sofisticate, iar părerile şi opiniile dumneavoastră vor fi şi ele la rândul lor, avansate şi sofisticate. Părerile vă reprezintă în tot ceea ce sunteţi: statut social, educaţie, etc.

În clasă s-a lăsat liniştea. Profesorul ne privea cu acel zâmbet din ochi, iar noi îi întorceam privirea. Nu ştiu dacă alţii se gândeau la discuţie sau căutau modalităţi de a-l combate, dar ştiu că eu eram total cucerită de stilul lui lejer de a vorbi, siguranţa cu care elibera aceste cuvinte. Nu există nicio şansă să găsesc ceva neplăcut în persoana lui. El reprezenta perfecţiunea pentru mine şi avea dreptate, nu conta ce ar fi spus Stuard sau oricare dintre colegii mei, el era pentru mine cel mai interesant bărbat pe care l-am cunoscut în toată viaţa mea. Poate voi mai creşte, voi mai întâlni şi alţi bărbaţi, dar eram convinsă că îi voi păstra imaginea acestei zile mereu cu mine. Cum aş putea uita zâmbetul larg, cutele din colţurile gurii şi strălucirea ochilor când râdea? Corpul atletic încadrat atât de bine de un costum care îi venea perfect.

Nu ştiu cât am visat cu ochii deschişi, dar am tresărit când l-am văzut privind în direcţia mea şi adresându-mi-se.

– Hai să vedem un exemplu. Să începem de acolo, din spate. A făcut o pauză, să mă privească. Inima mi-a sărit până în gât şi a continuat să se zbată dureros în piept.

– Acolo în spate… cu ce personalitate să începem cursul de azi?

I-am simţit privirea colegului meu de bancă apoi l-am auzit vorbind.

– Alexandros Macedon, aka Alexandru cel Mare.

Profesorul şi-a luat privirea de pe faţa mea şi a îndreptat-o uşor spre dreapta mea. L-am privit şi eu pe băiatul gotic, prin perdeaua părului meu. Mă salvase.

– Alexandru cel Mare. Extraordinară alegere! Nu ştiu nimic despre el, dar abia aştept să aflu câte ceva de la voi, l-am auzit pe profesorul McGregor comentând. De ce Alexandru cel Mare? Ce te-a determinat să-l alegi pe el?

– Este una dintre imaginile cele mai ilustre ale Greciei antice şi un exemplu de vizionar ucis de incapacitatea umană de a crede şi a visa, a răspuns cu vocea lui melodioasă, băiatul gotic. Nu părea deloc emoţionat, ca mine. Vorbea clar, rar, ca şi când ar fi fost obişnuit să vorbească în public.

Obrajii îmi ardeau şi inima încă nu încetase să-mi bată violent. Am simţiţi cum îmi curge transpiraţia pe spinare şi voiam să-mi fac vânt cu caietul ca să-mi recapăt respiraţia. Nu am îndrăznit să mişc, profesorul îşi orientase toată atenţia spre banca noastră, la fel şi întreaga clasă, care era întoarsă cu faţa spre noi.

– „Imaginea ilustră a Greciei antice, vizionar, ucis de incapacitatea oamenilor de a crede şi a visa”, iată câteva exemple de trăsături care ne interesează pentru a defini o personalitate. Este esenţial înainte de a exploata personalitatea, să ne răspundem în minte la prima întrebare „de ce?” ne place sau nu personalitatea respectivă. Sună intrigant. Deja îmi place de acest Alexandros şi îmi doresc să ştiu mai multe despre el. Cârligul a fost aruncat, acum rămâne să găsim modalităţile de analiză care vor menţine atenţia şi interesul publicului în timp ce furnizăm o descriere veridică, din punctul nostru de vedere. Sunteţi de acord să începem studiul nostru cu Alexandru Macedon cel Mare? – A întrebat profesorul restul clasei. Toţi au murmurat afirmativ, unii dând doar din cap.

L-am privit pe colegul meu cu coada ochiului. Era la fel de calm. Nu a mişcat un muşchi de când se aşezase pe scaun. Rămăsese în aceiaşi poziţie, puţin aplecat în faţă, lăsat pe antebraţe, cu degetele de la mâini împreunate. Privea înainte cu acea faţă dreaptă care nu trăda nici o emoţie. Ochii de un albastru deschis, luceau în lumina sălii. Mi s-a părut că văd în privirea lui flacăra pasiunii şi interesul pentru subiect, în momentul în care profesorul cerea acceptul sălii să începem cu Alexandros.

Profesorul McGregor a părăsit locul lui din faţă, de la catedră, şi s-a îndreptat spre banca noastră. Inima a început să-mi bată iar tare şi sângele să îmi dea năvală în obraji. S-a oprit chiar în faţa mea privindu-l pe colegul meu. I-am simţit parfumul proaspăt. Am tras aer puternic în piept să-mi liniştesc respiraţia. Îmi doream să-i simt mirosul şi mai puternic. Parfumul lui s-a amestecat cu mirosul dulce-spicy al colegului meu, ameţindu-mă.

– Ai pregătit şi un material scris despre Alexandru cel Mare? L-a întrebat profesorul. Probabil că a dat din cap, eram atentă doar la profesor, că acesta a întins mâna să-l ia.

Am simţit o foşnitură de cămaşă lângă mine, apoi foşnetul de hârtie şi am văzut două pagini scrise de mână, într-o caligrafie extraordinar de frumoasă şi îngrijită. Literele erau rotunjite artistic pe la margini astfel încât arăta ca scrisul de pe unele felicitări de sărbători. Mi se părea extraordinar ca un băiat să aibă un scris atât de frumos şi artistic, opus scrisului meu care era rapid şi înclinat astfel că privit în ansamblu arată murdar şi inegal.

Probabil că şi profesorul a sesizat scrisul frumos că a zâmbit şi i-a întors privirea după ce a luat foile. A întârziat câteva secunde cu privirea pe scrisul caligrafic al colegului meu, a scanat repede eseul.

– Mulţumesc. Am să-l citesc cu plăcere după curs.

S-a întors cu spatele şi a coborât în faţa clasei pentru ca toţi să-l putem vedea. A păstrat foile în mâna dreaptă.

– Acum că avem răspunsul la întrebarea „de ce?” este important să scriem despre o personalitate, putem trece la următoarea întrebare: „cine?” este Alexandru Macedon şi care au fost faptele lui care i-au adus porecla de „cel Mare”? Vă rog să fiţi atenţi pentru că acesta poate fi proiectul vostru de final de an.

Se adresase unui grup de trei studenţi aflaţi în rândul al treilea, lângă Stuard, care tocmai comentau ceva.

– Da, ca să fiu corect cu voi, vă spun de pe acum. Proiectul vostru de sfârşit de an este să luaţi una din personalităţile discutate la curs, alta decât cea aleasă iniţial de dumneavoastră şi despre care, sper eu, deja aţi scris câte ceva, şi să-i faceţi analiza psihologică.

Am mai aruncat o privire cu coada ochiului colegului meu. „Cum reuşeşte să stea atât de calm când se aştepta de la el să ne vorbească liber despre Alexandru cel Mare”? Ca şi când mi-a simţit privirea, şi-a mişcat capul spre mine şi m-a privit prin perdeaua de păr. Mi-am întors imediat privirea spre catedră.

– Numele, vă rog. O să ia ceva până mă obişnuiesc cu numele dumneavoastră! Profesorul McGregor i se adresă colegului meu apoi întregii clase.

– Andrea Atalo Ambrose! A răspuns colegul meu.

M-am întors să-l privesc din nou.

„Ce nume interesant!” Mă întrebam ce origine avea acest nume neobişnuit şi foarte puţin american. De când l-am văzut prima dată la Starbucks am ştiut că este ceva deosebit în persoana lui, în afara faptului că se îmbrăca atât de diferit. El a rămas nederanjat de privirea mea sau de zâmbetul cu înţeles al profesorului McGregor. Şi el considera că avea un nume ciudat.

– Domnule Ambrose…

– Andrea, l-a corectat, aproape instantaneu, colegul meu.

Profesorul a zâmbit din nou cu acei dinţi perfecţi. Adoram zâmbetul acela.

– Andrea – s-a conformat profesorul – poţi să ne spui cine a fost Alexandru cel Mare?

Andrea a aşteptat câteva secunde. Ca un specialist în comunicare, a aşteptat mai întâi să se facă linişte şi să crească starea de tensiune. Toate privirile erau îndreptate în direcţia noastră, făcându-mă pe mine foarte conştientă de persoana mea, dar nu şi pe el. Colegul meu gotic şi-a păstrat postura şi trăsăturile feţei neschimbate, culoarea obrajilor la fel de pală. Mă întrebam cum reuşea să-şi controleze bătăile inimii şi sângele să-i urce în obraji. El pur şi simplu era nederanjat de zecile de perechi de ochi care îl priveau în aşteptarea unui cuvânt care să ni-l aducă pe Alexandru cel Mare mai aproape.

– Alexandros a fost cel mai bun conducător pe care zeii Olimpului au binevoit să-l dea umanităţii. Alexandros avea o minte sclipitoare şi o putere inimaginabilă de a se face iubit. Nu va mai exista niciodată un conducător mai mare ca el!

– De ce crezi că nu a mai existat sau va mai exista un conducător ca el? L-a întrerupt profesorul, lăsându-şi ochii să se micşoreze în concentrare.

– Pentru că nimeni nu e capabil să trăiască pentru un vis aşa cum a trăit el. Alexandros nu a fost un om, un conducător… a lăsat o pauză lungă să curgă, timp în care privirea i-a rămas pierdută în gol ca şi când ar fi încercat să cheme amintirea lui Alexandru cel Mare să-l ajute să spună ce avea pe vârful limbii… Alexandros a fost un supra-om, adevăratul Hercule.

Unii colegi au râs la auzul numelui Hercule. Probabil că ei îl vedeau în faţa ochilor pe Kevin Sorbo, actorul care l-a jucat pe Hercule în faimosul serial „Călătoria Legendară a lui Hercule”. Andrea avea o altă imagine în minte, ochii îi străluceau puternic într-o patimă care îi umezea ochii. Totul se petrecea în mintea lui şi lăsa să se vadă puţin în privirea fixă, restul feţei şi-a păstrat răceala şi seriozitatea, nederanjat de reacţiile colegilor.

Am rămas privindu-l, de data aceasta fără să mă ascund după păr. Exista o energie în jurul lui, care îmi transmitea şi mie acel foc care îi ardea în privire, acea dragoste ascunsă în spatele acestor cuvinte. Mi-a trecut prin minte că îi era greu să descrie imaginea pe care el o păstra în momentul acela în minte, imaginea adevăratului Alexandru Macedon, aşa cum o ştia numai el. Am încercat să culeg această imagine direct din privirea lui şi m-a surprins să văd că o emoţie sufocantă mi se urcă în gât şi ochii mi se umezeau: „Nu va mai exista alt conducător ca Alexandros” – mi-am repetat în gând.

– Linişte, vă rog! A intervenit profesorul pentru a linişti clasa care începuse să murmure. Se adunaseră în grupuleţe să comenteze şi să facă glume.

Andrea a rămas neclintit în poziţia lui. Privirea o avea fixată de data aceasta pe faţa profesorului care, la rândul lui, îl privea intens.

– Te rog, continuă! Vă rog ascultaţi, oricare din dumneavoastră poate ajunge să scrie despre Alexandru cel Mare. Andrea, justifică-ţi afirmaţia! Mă înşel sau chiar Alexandru cel Mare se compară cu Hercule în timpul vieţii şi în bătălie urmărea să-l egaleze pe legendarul Hercule?

Mi-am întors privirea spre colegul meu, pregătită să prind orice reacţie pe faţa sau în privirea lui. Am aşteptat răspunsul. Andrea nu se grăbea niciodată să răspundă, întotdeauna aştepta pentru câteva secunde, ceea ce-mi făcea inima să se strângă în tensiunea aşteptării.

– Alexandros nu s-a comparat niciodată cu Hercule, noi am făcut-o pentru că era ceva extraordinar în comportamentul lui.

Am fost izbită de folosirea lui „noi” în preajma unui personaj mort de atâta timp. Ce presupunea acest „noi”? Aparent, doar eu sesizasem această apartenenţă, restul ascultau cu mai multă sau mai puţină atenţie ce spunea.

– Alexandros nu s-a temut niciodată de moarte de parcă aceasta nu ar fi existat decât pentru oamenii de rând nu şi pentru semi-zei ca el, se avânta cu curaj şi nesăbuinţă unde era pericolul mai mare. Forţa lui era atât de mare încât nimeni nu s-a mai îndoit că el era fiul lui Zeus, şi fratele lui Hercule.

– Tu crezi în nemurirea lui? L-a întrebat profesorul.

M-am uitat rapid la profesor să încerc să ghicesc de pe faţa lui ce încerca să obţină. Şi profesorul, ca şi colegul meu, părea pierdut într-o lume paralelă celei reale, lumea lui Alexandros. Profesorul nu mai zâmbea, ci îl privea atent pe Andrea, în timp ce acesta povestea cu vocea lui calmă şi melodioasă.

– Cred că atâta timp cât lumea încă îi cunoaşte numele, el va fi nemuritor în minţile noastre şi în inima discipolilor lui.

Mi s-a părut că percep un înţeles dublu pentru „discipolii lui”. Era Andrea un discipol de-al lui Alexandros, după atâţia ani?

– Ce anume îl face nemuritor pe Alexandru cel Mare? Faptul că a reuşit să alipească la o ţară mică cum era Macedonia, Grecia şi apoi un întreg imperiu? A continuat să-l întrebe profesorul.

– Nu. Cred că el a văzut un viitor pentru omenire care nici acum, după mai bine de două mii de ani, nu a devenit încă realitate pentru mulţi.

– La ce anume te referi?

– La o lume unită, cu drepturi egale, educată, indiferent de sex sau statut social, o rasă umană mai puternică, formată din copii proveniţi din căsătorii mixte, la libera trecere între graniţe, la libertate. Alexandros era împotriva sclaviei şi considera că serviciile, fie militare, fie casnice, trebuie plătite. Îşi dorea ca armata lui să fie mixtă şi formată din profesionişti. El în persoană se ocupa de antrenarea şi pregătirea soldaţilor lui. El era parte din visele şi speranţele fiecărui soldat şi îşi petrecea cea mai mare parte din timp în rândul lor pentru a le insufla aceiaşi viziune şi energie care îl conducea pe el spre acea lume mai frumoasă la care visa.

– Şi ce s-a întâmplat? M-am trezit întrebând în şoaptă, furată complet de imaginea acestui Alexandru, încurajând, zâmbind şi luptând pentru un ideal care a rămas doar atâta, după două mii de ani.

Colegul meu m-a auzit dar nu m-a privit. Şi-a urmat cursul poveştii fără a se întrerupe, dar am ştiut că de fapt îmi răspunsese la întrebare.

– Nimeni nu a crezut în visul lui ca fiind posibil şi asta l-a omorât.

A urmat o perioadă de tăcere ca apoi să aud o voce care a întrebat încercând să-şi suprime râsul.

– Este adevărat că Alexandru cel Mare era homosexual?

Pentru prima dată, privirea colegul meu a părăsit locul fix pe care l-a urmărit în tot acest timp, şi şi-a întors faţa spre cel care vorbise. Nu i-am urmat privirea, am rămas observându-l, fascinată de acea licărire care îi făcea privirea să semene cu un pârâu curgând. Lumina ochilor i s-a accentuat, iar ochii lui au devenit de la forma rotundă, la una alungită, iar pupila o săgeată de foc îndreptată spre cel care vorbise. Am simţit valul urii trecându-i prin albastrul ochilor apoi rotunjimea şi claritatea lor a revenit la fel de repede cum dispăruseră, iar faţa i s-a relaxat din nou.

– Şi-a iubit oamenii foarte mult şi a crezut în fiecare din ei.

A deschis gura să mai adauge ceva dar s-a răzgândit, strângându-şi puternic buzele împreună.

– Ok, suficient! A intervenit profesorul, rupând vraja şi liniştea care se lăsase peste noi. Vă vine să credeţi că e timpul de o pauză? Ne vedem miercuri cu o nouă personalitate. Vreau ca fiecare dintre voi să faceţi o schiţă a personalităţii lui Alexandru cel Mare. Nu mai mult de o pagină A4, succint.

Am rămas nemişcată un timp. Încercam să înţeleg acele sentimente care mă ademeneau şi mă împingeau într-o formă ciudată de visare. În jurul meu s-a produs o forfotă obositoare dar eu am rămas nemişcată pe scaun, încercând să păstrez în minte fiecare cuvânt şi imagine despre Alexandru cel Mare.

L-am simţit pe colegul meu ridicându-se şi îmbrăcând încet, fără grabă, jacheta. M-am întors spre el şi fără să realizez de ce sau ce voiam să-l întreb, nişte cuvinte mi-au ieşit pe buze.

– Crezi într-adevăr că el era aşa? Mi se părea fascinant să existe o astfel de persoană, chiar dacă a trăit acum două mii de ani. Aveam puţină încredere în capacitatea umană de a-şi depăşi condiţia de simplu consumator şi sluga Ego-ului. Dacă m-ar fi întrebat cineva cu câteva zile înainte ce părere aveam despre Alexandru cel Mare., din puţinele mele cunoştinţe pe care le aveam despre el, aş fi spus că „a fost un conducător ambiţios ca mulţi alţii după el”.

– Ştiu că aşa a fost! Mi-a răspuns el, aproape fără sens pentru mine care mă pierdusem iar în gândurile despre Alexandru cel Mare.

– Poftim? Uitasem ce îl întrebasem, eram prea impresionată de tot ce auzisem mai devreme, lucruri care nu se potriveau cu imaginea generală a lui Alexandru cel Mare.

– Pe curând! Mi-a spus colegul meu, zâmbind vag şi mi-a întors spatele.

– Stai… puţin. Ah…

Din nou uitasem ce voiam să-l întreb şi acum că se întorsese să mă privească, mă pierdusem de tot. Aveam senzaţia că îmi doream să-l mai întreb ceva, dar nu mă puteam concentra doar la o singură întrebare.

– Eu credeam că Alexandru cel Mare a fost un tip foarte ambiţios şi… arogant, am reuşit eu cu greu să îngaim nişte cuvinte despre vechea mea imagine a lui Alexandru cel Mare şi care acum se prăbuşea bucăţică cu bucăţică.

Andrea a râs uşor, ca un chicotit. Cuvintele mele nu-l supăraseră, ca mai devreme afirmaţia colegului nostru.

– Ambiţia şi aroganţa sunt cuvinte urâte… nimic în ceea ce-l caracteriza pe Alexandros, nu era urât. Era prea frumos pentru ca noi să-l înţelegem, poate prea frumos ca să-l putem iubi mai mult.

„Din nou acest „noi”. Ce vrea să zică?” Nu a mai aşteptat să-i răspund. Nici nu mai aveam ce. Nu înţelegeam pe deplin ceea ce îmi spusese. „Alexandru cel Mare era prea frumos ca să-l putem aprecia la adevărata valoare, prea frumos ca să-l putem iubi.” Ce vroia să însemne asta?

[…]