5. Alexandru cel Mare

Acesta este un extras din volumul 1 – Imortalitatea Zeilor, capitolul 5.

Comandă acum volumul 1 din trilogia „Imortalitatea Zeilor”!

Imortalitatea zeilor

5. Alexandru cel Mare

Am părăsit casa cu o oarecare teamă. După o săptămână de zăcut în pat, îmi era greu să-mi reiau activităţile zilnice. Cel mai mult mă îngrozea gândul că trebuia să intru într-o clasă unde ceilalţi deja se cunosc şi au trecut de primele emoţii. Am trecut repede şi fără incidente de primele două cursuri. În drum spre „Istoria umanităţii în literatură”, m-am întâlnit cu Stuard pe hol.

– Hei, ce faci? Ai chiulit la primele două cursuri, l-am dojenit în glumă. Mă bucuram să văd o faţă cunoscută în mulţimea de pe hol.

– Mda, nu m-am putut trezi. Arăta foarte mohorât, nici măcar nu a fost în stare să schiţeze vreun zâmbet.

– Şi eu am fost dărâmată ieri, toată ziua. Ce mi-ai dat să fumez?

– Ceva slab, ce am fumat eu era mult mai puternic. Mi-a răspuns la fel, fără chef. Mergi la „Istoria umanităţii în literatură”?

– Da, tu ce curs ai?

– La fel.

Nu arăta foarte vesel. Arăta ca şi când s-ar fi certat cu ai lui de dimineaţă.

– Nu te-ai înscris la alt curs? Locurile erau limitate la profesorul McGregor.

– Mda, tata a considerat că materia asta este mai importantă pentru mine decât ce alesesem eu şi a intervenit pentru mine. Chiar se observa că nu se bucura de intervenţia tatălui lui.

– Hei, ia partea bună a lucrurilor…

M-am oprit constientă de ce urma să spun „măcar vom fi împreună”. De unde şi până unde asta era o veste bună pentru el? Evident că nu se bucura.

– Care ar fi aceea? M-a întrebat el, văzând că nu mi-am continuat ideea.

– Poate tatăl tău are dreptate, Profesorul McGregor pare să fie unul dintre cei mai buni profesori, dintre cei mai căutaţi cel puţin.

– Şi asta este partea bună?

Nu-mi venise nimic mai bun de spus. Sună prostesc, dar nu puteam da glas la ce gândisem. Doar eu mă bucuram că venea şi el la curs, ca să nu fiu singură acolo. Profesorul McGregor oricum îmi dădea emoţii, plus că nu-mi făcusem tema.

– Ah, acum realizez. Mi-ai spus de sâmbătă că eşti la cursul profesorului McGregor, tema despre personalităţi. Ce fraieră sunt, nu am realizat imediat.

Stuard a zâmbit uşor, mişcând doar puţin colţurile gurii spre urechi apoi revenind la faţa lui posomorâtă.

– Nici nu mi-am făcut tema, a adăugat ca un nou motiv să nu fie fericit că trebuie să participe la acest curs.

– Am crezut că scrii despre Napoleon Bonaparte.

– Nu am avut timp să-l fac, mi-a răspuns brusc supărat că insist pe subiect.

– Dacă te face să te simţi mai bine, nici eu. Am încercat să zâmbesc ca să mai degaj atmosfera, dar Stuard nu a reacţionat.

– Tu ai o scuză… Nu are decât să-l sune pe tata şi să-i spună ce fiu iresponsabil are.

L-am privit fără să zic nimic, întrebându-mă de unde venea toată această nemulţumire: de la faptul că nu reuşise să se scoale de dimineaţă, probabil încă mahmur după mica noastră escapadă de sâmbătă sau faptul că tatăl lui intervenise pentru ca el să urmeze acest curs.

– Tata îl cunoaşte pe profesorul McGregor… zice că este unul dintre cei mai deştepţi oameni pe care i-a cunoscut de când este în America.

„Tatăl lui îl cunoaşte pe profesorul McGregor?” Nu ştiam ce însemna asta sau ce importanţă avea pentru mine. Aveam sentimente confuze faţă de această veste. Admiraţia pentru profesorul McGregor amestecată cu puţină invidie, chiar şi furie faţă de Stuard că nu aprecia efortul şi intenţia tatălui lui de a-i oferi o educaţie aleasă. „Copiii de bani gata, niciodată nu veţi aprecia lucrurile importante din viaţă”.

– Vom sta în spatele clasei, poate nu ne observă pe niciunul, am sugerat, în încercarea de a scăpa de emoţia mea mixtă. Eram nervoasă că aveam să-l revăd pe profesorul McGregor, pentru prima dată în calitate de profesor, la curs.

Am intrat în clasă, Stuard mă lăsase să intru prima deşi aş fi preferat să mă ţin după el. Nu am privit spre clasă, mi-am păstrat privirea undeva printre trupurile colegilor mei, în căutarea celui mai ferit loc. Am făcut doi paşi înainte, în direcţia unde văzusem două locuri libere, chiar pe ultimul rând. „Perfect!”

– Numele?

Vocea m-a oprit în drum. Am ezitat pentru o fracţiune de secundă, apoi m-am întors cu faţa în direcţia vocii. Emoţionată că trebuia să înfrunt zeci de priviri la intrarea în clasă, nu realizasem că la catedră, în picioare, sprijinit de masă, stătea profesorul McGregor care îşi nota prezenţa. Ceilalţi colegi erau dispersaţi care pe unde avea treabă în clasă, vorbind animaţi cu noile lor cunoştinţe, deci cursul încă nu începuse.

Profesorul McGregor m-a întâmpinat cu un zâmbet în ochi. Îşi lăsase sacoul pe spătarul scaunului, rămânând într-o cămaşă albă, care îi venea turnată pe corp, scoţându-i în evidenţă trupul înalt şi subţire. Cămaşa i se strângea în mod deosebit pe piept unde se observa forma pectoralilor şi pe braţe, peste bicepşii frumos lucraţi. Nu era nimic exagerat în apariţia lui. Pantalonii gri îi conturau frumos picioarele lungi, cămaşa albă era descheiată la gât, renunţase la cravată, dar manşetele îi ţineau prizoniere încheieturile care se prelungeau cu nişte degete lungi şi subţiri de pianist. Ultima dată când îl văzusem, purta ochelari, dar acum îi lăsase desfăcuţi pe birou, permiţându-mi să-i observ culoarea verde-caprui a ochilor.

– Alexandra Mitchelle Lewis, i-am răspuns repede, smulgându-mă din starea de analiză în care mă aruncasem la vederea lui. Aveam timp mai târziu să-l analizez în amănunt.

A bifat numele meu pe lista lui şi a ridicat privirea spre mine, zâmbind.

– Mulţumesc, poţi să iei un loc.

L-am auzit pe Stuard spunându-şi numele, dar nu l-am mai aşteptat, m-am îndreptat direct spre locurile goale.

M-am aşezat, lăsându-mi sacoşica cu cărţi pe locul de lângă, pentru Stuard. Acesta încă vorbea cu profesorul McGregor. L-am urmărit fascinată pe profesor în timp ce vorbea, gestica lui, zâmbetul larg care lăsa să i se vadă dinţii perfecţi drepţi şi puternici. I-am admirat cele două cute pe care le făcea în cele două extreme ale gurii, atunci când râdea. La fel, se observau şi nişte cute în zona ochilor, profesorul McGregor zâmbea atât cu gura cât şi cu ochii.

„Uite o persoană căreia îi place să râdă mult”. Deşi avea aceste riduri de expresie, arata mult mai bine ca mulţi tineri pe care i-am văzut.

„Să tot aibă vreo 40 de ani”. Profesorul s-a ridcat de pe catedră să-şi îndrepte spatele. Avea statura unui tânăr atlet. Bicepşii i se ridicau vizibil sub cămaşă când îşi mişca braţele. Fiind foarte înalt, dădea senzaţia că era slab, dar de fapt hainele nu-i ascundeau forţa şi forma muşchilor.

„Alexis, încetează să te mai uiţi aşa la el! Poate te vede cineva”, m-am sfătuit singură când m-am surprins cu gura căscată, analizându-l pe profesorul McGregor.

„O să-mi fie greu să mă concentrez la cursul lui”. Nu avea rost să mă mint, admiratoare a sculpturilor umane-nud, nu reuşeam să-mi iau gândul că profesorul McGregor ar fi fost un model foarte reuşit pentru o sculptură celebră.

– Este ocupat aici? Am tresărit. Nu observasem pe nimeni apropiindu-se. Stuard era încă la catedră, asculta plitctisit ce îi povestea profesorul.

– Da… ah… m-am bâlbâit. Roşeaţa mi s-a urcat în obraji şi o emoţie ciudată m-a cuprins. Fusesem surprinsă uitându-mă hipnotizată la profesor. Ca să nu ridic privirea şi să mi se vadă stinghereala, m-am uitat la sacoşica mea peruană, lucrată în multe culori.

– Eşti nouă? M-a întrebat aceiaşi voce caldă a unui băiat.

M-am întors spre el ca să mă uit în nişte ochi albaştri cristal. Inima mi-a sărit. Culoarea lor era surprinzătoare prin firele fine de păr negru, lucios şi lung, care cădea drept peste faţă. Mi se părea că îl mai văzusem undeva, dar nu reuşeam să-mi amintesc unde. Inima îmi bătea în tâmple şi îmi venea să înghit, dar nu reuşeam.

– De unde ştii? Am încercat să-mi ascund tulburarea.

– Pentru că ăsta era locul meu, de săptămâna trecută. Avea vocea blândă, nu mă mustra dar nici nu-mi zâmbea. Faţa îi era frumoasă, cu trăsături fine şi mă analiza. Ochii aceia mă stinghereau.

– Îmi pare rău… nu am ştiut… M-am sculat imediat, apucând de mânerul socoşei.

– Poţi să stai, dacă vrei… celălalt loc era liber.

M-am aşezat la fel de automat cu traista în braţe. Nu ştiam de ce nu am avut curaj să-l contrazic şi să plec în căutarea altui loc. Mintea îmi alerga în căutarea acestui chip în biblioteca memoriei. S-a aşezat lângă mine, pe locul pe care îl păstrasem pentru Stuard. Când şi-a dat jos jacheta neagră a rămas într-o cămaşă albă care avea manşetele în valuri, cum se purtau pe timpuri. Mi-am amintit mâinile fine cu unghiile scurte colorate în negru.

„Băiatul gotic de la Starbucks”. Mi-am lăsat părul să-mi cadă ca o perdea între noi, astfel încât l-am privit prin el. Pe deget purta un inel de argint cu o piatră mare galbenă precum chihlimbarul, dar în interiorul pietrei se zăreau valuri, valuri, ca razele soarelui. La gât purta, prin cămaşa albă în volane, o eşarfă roşie sângerie. Doar bretonul mai lung îi pica lin peste obraz, pe partea dinspre mine. L-a dat după ureche.

Se rezemase pe coate şi se uita înainte, răbdător să înceapă cursul.

M-am întors spre catedră, să-l caut pe Stuard. Acesta tocmai terminase de vorbit cu profesorul McGregor şi mă căuta din priviri. Când m-a găsit şi a văzut că lângă mine, stătea deja cineva, am ridicat din umeri şi mi-am strâns buzele în semn de părere de rău. Nici el nu părea prea fericit că nu-i oprisem loc. S-a aşezat în rândul trei, la mijloc.

„Sper că nu s-a supărat”.

– Bine aţi revenit. Vă doresc de pe acum o săptămână plină de energie, şi-a început ora profesorul McGregor, cu un zâmbet uriaş pe faţă. Am transpirat instantaneu. Vă garantez că veţi avea nevoie de multă energie. Facultatea este o instituţie solicitantă şi opţională. Ok, ajunge cu ameninţările. Nu sunt aici să vă împing de la spate, ci să vă ajut să obţineţi orice anume vă doriţi voi de la această instituţie sau de la acest curs. Numele este puţin înşelător şi la cursul nostru anterior am evitat să vă dau un hint despre scopul acestui curs în pregătirea voastră de viitori jurnalişti. Cursul nu este unul de istorie, nici pe departe. Mă interesează mult prea puţin în ce an a avut loc „nu ştiu ce bătălie” sau cine a câştigat. Mă interesează „de ce” a avut loc acea bătălie, „cine” a condus-o, „cum” a făcut-o, prin ce mijloace şi „care” a fost rezultatul. Vreau ca voi să fiţi capabili să vedeţi dincolo de fapte, vreau să înţelegeţi motivele, trăirile, mentalitatea acestor personalităţi istorice pentru că mai târziu, ca oameni de mass-media, să explicaţi şi celorlalţi care nu au participat la cursul meu (din nou acel zâmbet larg), „de ce”, „cine”, „cum” şi „care”. Poate ar fi trebuit să-l numesc „curs de analiză psihologică a istoriei”. Nu v-am spus această parte la cursul anterior pentru că am vrut să văd din ce punct de vedere aţi abordat personalitatea pe care v-aţi ales-o pentru tema de azi. Vă previn că am de gând să insist pe această temă şi pe personalităţile pe care vi le-aţi ales şi am să merg cu ele până în pânzele albe. O să vă împing până la ultima fărâmă de energie şi idee strălucită care vă poate trece prin cap ca să-mi descrieţi acea personalitate, ca la finalul anului, imaginea ei să-mi fie atât de clară încât să am senzaţia că stau faţă în faţă cu ea. O să mă iscodiţi şi o să-mi cereţi să-mi întorc privirea spre alte personalităţi, că doar istoria şi umanitatea, ne-a oferit destule. Ei bine nu, v-aţi exercitat dreptul de alegere. Voi singuri aţi ales aceste personalităţi: fie că le admiraţi, fie pentru că a fost mai uşor de scris despre ele. Voi ştiţi cel mai bine. Pe mine nu mă interesează să cunosc ca pe „tata” toate figurile istorice, că aş îmbătrâni aici lângă voi, şi voi odată cu mine. Vreau să scot din voi capacitatea de analiză, dusă la extrem, să învăţaţi să folosiţi orice bucăţică de informaţie, oricât de mică şi insignifiantă, ca să desprindeţi caracteristicile acelei persoane.

– Şi cum vom şti că şi concluziile noastre vor fi cele corecte? A întrebat o fată din prima bancă.

– Eh, asta depinde de voi. Până la urmă, e vorba de percepţie, ceea ce noi credem, reprezintă „realitatea noastră”.

– Păi, asta înseamnă că oamenii de media, putem să-i ducem în eroare pe ceilalţi care citesc, dacă gândirea noastră este eronată.

– Bine, hai să vă dau vestea: oamenii de media creează realitatea. Noi ceilalţi, care nu deţinem informaţia de primă mână, preluăm opiniile şi împrumutăm părerile lor. Nu este extraordinar? Voi, aceşti 30 de oameni care vă aflaţi în această sală, aveţi puterea să creaţi realitatea celorlalţi.

– Şi cum este asta corect? Nu ar trebui să urmăm adevărul? A întrebat un alt băiat.

– Care e adevărul? Cine îţi garantează ţie adevărul? Percepţia ta este „adevărul”, pentru că dacă tu ajungi la o concluzie printr-un proces de gândire, ceea ce vom face noi la acest curs timp de un an, nimeni, nici eu şi nici o altă autoritate, nu-ţi va mai putea schimba părerea aceea. Acesta va fi „adevărul tău”. Câte opinii atâtea adevăruri. Minciună există numai atunci când nici tu nu crezi în ea, că o foloseşti într-un scop ilicit, care să-ţi aducă un anume câştig.

– Adică dacă ajungem să credem minciuna pe care o spunem, atunci se transformă în adevăr? A întrebat aceiaşi fată din faţă.

Profesorul McGregor îşi păstra faţa zâmbitoare şi postura relaxată, sprijinit de catedră.

– Niciodată nu vei crede în totalitate ceea ce anterior ai etichetat ca „minciună”. La un nivel foarte mic se poate submina conştientul, dar faptul că aceea este o minciună va rămâne mereu în subconştient şi te va transforma. Suntem conduşi în totalitate de subconştient. Tot ce credeţi voi cu toată fiinţa, este adevărat, măcar pentru voi şi nimeni nu vă poate spune că este minciună. Aveţi dreptul la propria opinie. În jurnalism, veţi învăţa însă să fiţi echilibraţi, să vă feriţi de extreme şi să informaţi ferindu-vă de opinii şi păreri. Depinde pe ce spectru al presei veţi lucra. Este posibil să lucraţi într-un domeniu care tocmai asta cere de la dumneavoastră, să emanaţi păreri şi opinii. Scopul acestui curs este să dezvolte capacitatea de a produce păreri şi opinii. Să-l luăm pe Hitler de exemplu, chiar dacă îl cunoşteam în persoană sau doar scriem acum despre el pe baza faptelor şi a documentelor care au supravieţuit despre campania lui, putem produce aceiaşi opinie, pentru că înclinaţia noastră este unică. Vă asigur că ce veţi scrie la sfârşitul cursului despre personalitatea pe care aţi ales-o, folosind metodele pe care le vom studia, este aceiaşi părere pe care aţi fi avut-o şi dacă aţi fi stat faţă în faţă cu personalitatea respectivă, pentru că asta sunteţi dumneavoastră, asta vă reprezintă şi aceasta este spectrul dumneavostră de gândire.

– Lumea se mai schimbă, îşi mai schimbă părerile. Cum am putea să emanăm aceiaşi opinie tot restul vieţii? A întrebat un băiat cu părul lung sleios, prins într-o coadă la spate. I-am observat spatele mic şi cămaşa în carouri. Contrar fizionomiei neîngrijite, avea o voce plăcută.

– Exact asta încerc să vă spun. Părerile dumneavoastră sunt parte din dumneavoastră, la momentul respectiv. Pe măsură ce evoluaţi, vă dezvoltaţi şi sunteţi capabili de procese de gândire avansate şi mai sofisticate, iar părerile şi opiniile dumneavoastră vor fi şi ele la rândul lor, avansate şi sofisticate. Părerile vă reprezintă în tot ceea ce sunteţi: statut social, educaţie, etc.

În clasă s-a lăsat liniştea. Profesorul ne privea cu acel zâmbet din ochi, iar noi îi întorceam privirea. Nu ştiu dacă alţii se gândeau la discuţie sau căutau modalităţi de a-l combate, dar ştiu că eu eram total cucerită de stilul lui lejer de a vorbi, siguranţa cu care elibera aceste cuvinte. Nu există nicio şansă să găsesc ceva neplăcut în persoana lui. El reprezenta perfecţiunea pentru mine şi avea dreptate, nu conta ce ar fi spus Stuard sau oricare dintre colegii mei, el era pentru mine cel mai interesant bărbat pe care l-am cunoscut în toată viaţa mea. Poate voi mai creşte, voi mai întâlni şi alţi bărbaţi, dar eram convinsă că îi voi păstra imaginea acestei zile mereu cu mine. Cum aş putea uita zâmbetul larg, cutele din colţurile gurii şi strălucirea ochilor când râdea? Corpul atletic încadrat atât de bine de un costum care îi venea perfect.

Nu ştiu cât am visat cu ochii deschişi, dar am tresărit când l-am văzut privind în direcţia mea şi adresându-mi-se.

– Hai să vedem un exemplu. Să începem de acolo, din spate. A făcut o pauză, să mă privească. Inima mi-a sărit până în gât şi a continuat să se zbată dureros în piept.

– Acolo în spate… cu ce personalitate să începem cursul de azi?

I-am simţit privirea colegului meu de bancă apoi l-am auzit vorbind.

– Alexandros Macedon, aka Alexandru cel Mare.

Profesorul şi-a luat privirea de pe faţa mea şi a îndreptat-o uşor spre dreapta mea. L-am privit şi eu pe băiatul gotic, prin perdeaua părului meu. Mă salvase.

– Alexandru cel Mare. Extraordinară alegere! Nu ştiu nimic despre el, dar abia aştept să aflu câte ceva de la voi, l-am auzit pe profesorul McGregor comentând. De ce Alexandru cel Mare? Ce te-a determinat să-l alegi pe el?

– Este una dintre imaginile cele mai ilustre ale Greciei antice şi un exemplu de vizionar ucis de incapacitatea umană de a crede şi a visa, a răspuns cu vocea lui melodioasă, băiatul gotic. Nu părea deloc emoţionat, ca mine. Vorbea clar, rar, ca şi când ar fi fost obişnuit să vorbească în public.

Obrajii îmi ardeau şi inima încă nu încetase să-mi bată violent. Am simţiţi cum îmi curge transpiraţia pe spinare şi voiam să-mi fac vânt cu caietul ca să-mi recapăt respiraţia. Nu am îndrăznit să mişc, profesorul îşi orientase toată atenţia spre banca noastră, la fel şi întreaga clasă, care era întoarsă cu faţa spre noi.

– „Imaginea ilustră a Greciei antice, vizionar, ucis de incapacitatea oamenilor de a crede şi a visa”, iată câteva exemple de trăsături care ne interesează pentru a defini o personalitate. Este esenţial înainte de a exploata personalitatea, să ne răspundem în minte la prima întrebare „de ce?” ne place sau nu personalitatea respectivă. Sună intrigant. Deja îmi place de acest Alexandros şi îmi doresc să ştiu mai multe despre el. Cârligul a fost aruncat, acum rămâne să găsim modalităţile de analiză care vor menţine atenţia şi interesul publicului în timp ce furnizăm o descriere veridică, din punctul nostru de vedere. Sunteţi de acord să începem studiul nostru cu Alexandru Macedon cel Mare? – A întrebat profesorul restul clasei. Toţi au murmurat afirmativ, unii dând doar din cap.

L-am privit pe colegul meu cu coada ochiului. Era la fel de calm. Nu a mişcat un muşchi de când se aşezase pe scaun. Rămăsese în aceiaşi poziţie, puţin aplecat în faţă, lăsat pe antebraţe, cu degetele de la mâini împreunate. Privea înainte cu acea faţă dreaptă care nu trăda nici o emoţie. Ochii de un albastru deschis, luceau în lumina sălii. Mi s-a părut că văd în privirea lui flacăra pasiunii şi interesul pentru subiect, în momentul în care profesorul cerea acceptul sălii să începem cu Alexandros.

Profesorul McGregor a părăsit locul lui din faţă, de la catedră, şi s-a îndreptat spre banca noastră. Inima a început să-mi bată iar tare şi sângele să îmi dea năvală în obraji. S-a oprit chiar în faţa mea privindu-l pe colegul meu. I-am simţit parfumul proaspăt. Am tras aer puternic în piept să-mi liniştesc respiraţia. Îmi doream să-i simt mirosul şi mai puternic. Parfumul lui s-a amestecat cu mirosul dulce-spicy al colegului meu, ameţindu-mă.

– Ai pregătit şi un material scris despre Alexandru cel Mare? L-a întrebat profesorul. Probabil că a dat din cap, eram atentă doar la profesor, că acesta a întins mâna să-l ia.

Am simţit o foşnitură de cămaşă lângă mine, apoi foşnetul de hârtie şi am văzut două pagini scrise de mână, într-o caligrafie extraordinar de frumoasă şi îngrijită. Literele erau rotunjite artistic pe la margini astfel încât arăta ca scrisul de pe unele felicitări de sărbători. Mi se părea extraordinar ca un băiat să aibă un scris atât de frumos şi artistic, opus scrisului meu care era rapid şi înclinat astfel că privit în ansamblu arată murdar şi inegal.

Probabil că şi profesorul a sesizat scrisul frumos că a zâmbit şi i-a întors privirea după ce a luat foile. A întârziat câteva secunde cu privirea pe scrisul caligrafic al colegului meu, a scanat repede eseul.

– Mulţumesc. Am să-l citesc cu plăcere după curs.

S-a întors cu spatele şi a coborât în faţa clasei pentru ca toţi să-l putem vedea. A păstrat foile în mâna dreaptă.

– Acum că avem răspunsul la întrebarea „de ce?” este important să scriem despre o personalitate, putem trece la următoarea întrebare: „cine?” este Alexandru Macedon şi care au fost faptele lui care i-au adus porecla de „cel Mare”? Vă rog să fiţi atenţi pentru că acesta poate fi proiectul vostru de final de an.

Se adresase unui grup de trei studenţi aflaţi în rândul al treilea, lângă Stuard, care tocmai comentau ceva.

– Da, ca să fiu corect cu voi, vă spun de pe acum. Proiectul vostru de sfârşit de an este să luaţi una din personalităţile discutate la curs, alta decât cea aleasă iniţial de dumneavoastră şi despre care, sper eu, deja aţi scris câte ceva, şi să-i faceţi analiza psihologică.

Am mai aruncat o privire cu coada ochiului colegului meu. „Cum reuşeşte să stea atât de calm când se aştepta de la el să ne vorbească liber despre Alexandru cel Mare”? Ca şi când mi-a simţit privirea, şi-a mişcat capul spre mine şi m-a privit prin perdeaua de păr. Mi-am întors imediat privirea spre catedră.

– Numele, vă rog. O să ia ceva până mă obişnuiesc cu numele dumneavoastră! Profesorul McGregor i se adresă colegului meu apoi întregii clase.

– Andrea Atalo Ambrose! A răspuns colegul meu.

M-am întors să-l privesc din nou.

„Ce nume interesant!” Mă întrebam ce origine avea acest nume neobişnuit şi foarte puţin american. De când l-am văzut prima dată la Starbucks am ştiut că este ceva deosebit în persoana lui, în afara faptului că se îmbrăca atât de diferit. El a rămas nederanjat de privirea mea sau de zâmbetul cu înţeles al profesorului McGregor. Şi el considera că avea un nume ciudat.

– Domnule Ambrose…

– Andrea, l-a corectat, aproape instantaneu, colegul meu.

Profesorul a zâmbit din nou cu acei dinţi perfecţi. Adoram zâmbetul acela.

– Andrea – s-a conformat profesorul – poţi să ne spui cine a fost Alexandru cel Mare?

Andrea a aşteptat câteva secunde. Ca un specialist în comunicare, a aşteptat mai întâi să se facă linişte şi să crească starea de tensiune. Toate privirile erau îndreptate în direcţia noastră, făcându-mă pe mine foarte conştientă de persoana mea, dar nu şi pe el. Colegul meu gotic şi-a păstrat postura şi trăsăturile feţei neschimbate, culoarea obrajilor la fel de pală. Mă întrebam cum reuşea să-şi controleze bătăile inimii şi sângele să-i urce în obraji. El pur şi simplu era nederanjat de zecile de perechi de ochi care îl priveau în aşteptarea unui cuvânt care să ni-l aducă pe Alexandru cel Mare mai aproape.

– Alexandros a fost cel mai bun conducător pe care zeii Olimpului au binevoit să-l dea umanităţii. Alexandros avea o minte sclipitoare şi o putere inimaginabilă de a se face iubit. Nu va mai exista niciodată un conducător mai mare ca el!

– De ce crezi că nu a mai existat sau va mai exista un conducător ca el? L-a întrerupt profesorul, lăsându-şi ochii să se micşoreze în concentrare.

– Pentru că nimeni nu e capabil să trăiască pentru un vis aşa cum a trăit el. Alexandros nu a fost un om, un conducător… a lăsat o pauză lungă să curgă, timp în care privirea i-a rămas pierdută în gol ca şi când ar fi încercat să cheme amintirea lui Alexandru cel Mare să-l ajute să spună ce avea pe vârful limbii… Alexandros a fost un supra-om, adevăratul Hercule.

Unii colegi au râs la auzul numelui Hercule. Probabil că ei îl vedeau în faţa ochilor pe Kevin Sorbo, actorul care l-a jucat pe Hercule în faimosul serial „Călătoria Legendară a lui Hercule”. Andrea avea o altă imagine în minte, ochii îi străluceau puternic într-o patimă care îi umezea ochii. Totul se petrecea în mintea lui şi lăsa să se vadă puţin în privirea fixă, restul feţei şi-a păstrat răceala şi seriozitatea, nederanjat de reacţiile colegilor.

Am rămas privindu-l, de data aceasta fără să mă ascund după păr. Exista o energie în jurul lui, care îmi transmitea şi mie acel foc care îi ardea în privire, acea dragoste ascunsă în spatele acestor cuvinte. Mi-a trecut prin minte că îi era greu să descrie imaginea pe care el o păstra în momentul acela în minte, imaginea adevăratului Alexandru Macedon, aşa cum o ştia numai el. Am încercat să culeg această imagine direct din privirea lui şi m-a surprins să văd că o emoţie sufocantă mi se urcă în gât şi ochii mi se umezeau: „Nu va mai exista alt conducător ca Alexandros” – mi-am repetat în gând.

– Linişte, vă rog! A intervenit profesorul pentru a linişti clasa care începuse să murmure. Se adunaseră în grupuleţe să comenteze şi să facă glume.

Andrea a rămas neclintit în poziţia lui. Privirea o avea fixată de data aceasta pe faţa profesorului care, la rândul lui, îl privea intens.

– Te rog, continuă! Vă rog ascultaţi, oricare din dumneavoastră poate ajunge să scrie despre Alexandru cel Mare. Andrea, justifică-ţi afirmaţia! Mă înşel sau chiar Alexandru cel Mare se compară cu Hercule în timpul vieţii şi în bătălie urmărea să-l egaleze pe legendarul Hercule?

Mi-am întors privirea spre colegul meu, pregătită să prind orice reacţie pe faţa sau în privirea lui. Am aşteptat răspunsul. Andrea nu se grăbea niciodată să răspundă, întotdeauna aştepta pentru câteva secunde, ceea ce-mi făcea inima să se strângă în tensiunea aşteptării.

– Alexandros nu s-a comparat niciodată cu Hercule, noi am făcut-o pentru că era ceva extraordinar în comportamentul lui.

Am fost izbită de folosirea lui „noi” în preajma unui personaj mort de atâta timp. Ce presupunea acest „noi”? Aparent, doar eu sesizasem această apartenenţă, restul ascultau cu mai multă sau mai puţină atenţie ce spunea.

– Alexandros nu s-a temut niciodată de moarte de parcă aceasta nu ar fi existat decât pentru oamenii de rând nu şi pentru semi-zei ca el, se avânta cu curaj şi nesăbuinţă unde era pericolul mai mare. Forţa lui era atât de mare încât nimeni nu s-a mai îndoit că el era fiul lui Zeus, şi fratele lui Hercule.

– Tu crezi în nemurirea lui? L-a întrebat profesorul.

M-am uitat rapid la profesor să încerc să ghicesc de pe faţa lui ce încerca să obţină. Şi profesorul, ca şi colegul meu, părea pierdut într-o lume paralelă celei reale, lumea lui Alexandros. Profesorul nu mai zâmbea, ci îl privea atent pe Andrea, în timp ce acesta povestea cu vocea lui calmă şi melodioasă.

– Cred că atâta timp cât lumea încă îi cunoaşte numele, el va fi nemuritor în minţile noastre şi în inima discipolilor lui.

Mi s-a părut că percep un înţeles dublu pentru „discipolii lui”. Era Andrea un discipol de-al lui Alexandros, după atâţia ani?

– Ce anume îl face nemuritor pe Alexandru cel Mare? Faptul că a reuşit să alipească la o ţară mică cum era Macedonia, Grecia şi apoi un întreg imperiu? A continuat să-l întrebe profesorul.

– Nu. Cred că el a văzut un viitor pentru omenire care nici acum, după mai bine de două mii de ani, nu a devenit încă realitate pentru mulţi.

– La ce anume te referi?

– La o lume unită, cu drepturi egale, educată, indiferent de sex sau statut social, o rasă umană mai puternică, formată din copii proveniţi din căsătorii mixte, la libera trecere între graniţe, la libertate. Alexandros era împotriva sclaviei şi considera că serviciile, fie militare, fie casnice, trebuie plătite. Îşi dorea ca armata lui să fie mixtă şi formată din profesionişti. El în persoană se ocupa de antrenarea şi pregătirea soldaţilor lui. El era parte din visele şi speranţele fiecărui soldat şi îşi petrecea cea mai mare parte din timp în rândul lor pentru a le insufla aceiaşi viziune şi energie care îl conducea pe el spre acea lume mai frumoasă la care visa.

– Şi ce s-a întâmplat? M-am trezit întrebând în şoaptă, furată complet de imaginea acestui Alexandru, încurajând, zâmbind şi luptând pentru un ideal care a rămas doar atâta, după două mii de ani.

Colegul meu m-a auzit dar nu m-a privit. Şi-a urmat cursul poveştii fără a se întrerupe, dar am ştiut că de fapt îmi răspunsese la întrebare.

– Nimeni nu a crezut în visul lui ca fiind posibil şi asta l-a omorât.

A urmat o perioadă de tăcere ca apoi să aud o voce care a întrebat încercând să-şi suprime râsul.

– Este adevărat că Alexandru cel Mare era homosexual?

Pentru prima dată, privirea colegul meu a părăsit locul fix pe care l-a urmărit în tot acest timp, şi şi-a întors faţa spre cel care vorbise. Nu i-am urmat privirea, am rămas observându-l, fascinată de acea licărire care îi făcea privirea să semene cu un pârâu curgând. Lumina ochilor i s-a accentuat, iar ochii lui au devenit de la forma rotundă, la una alungită, iar pupila o săgeată de foc îndreptată spre cel care vorbise. Am simţit valul urii trecându-i prin albastrul ochilor apoi rotunjimea şi claritatea lor a revenit la fel de repede cum dispăruseră, iar faţa i s-a relaxat din nou.

– Şi-a iubit oamenii foarte mult şi a crezut în fiecare din ei.

A deschis gura să mai adauge ceva dar s-a răzgândit, strângându-şi puternic buzele împreună.

– Ok, suficient! A intervenit profesorul, rupând vraja şi liniştea care se lăsase peste noi. Vă vine să credeţi că e timpul de o pauză? Ne vedem miercuri cu o nouă personalitate. Vreau ca fiecare dintre voi să faceţi o schiţă a personalităţii lui Alexandru cel Mare. Nu mai mult de o pagină A4, succint.

Am rămas nemişcată un timp. Încercam să înţeleg acele sentimente care mă ademeneau şi mă împingeau într-o formă ciudată de visare. În jurul meu s-a produs o forfotă obositoare dar eu am rămas nemişcată pe scaun, încercând să păstrez în minte fiecare cuvânt şi imagine despre Alexandru cel Mare.

L-am simţit pe colegul meu ridicându-se şi îmbrăcând încet, fără grabă, jacheta. M-am întors spre el şi fără să realizez de ce sau ce voiam să-l întreb, nişte cuvinte mi-au ieşit pe buze.

– Crezi într-adevăr că el era aşa? Mi se părea fascinant să existe o astfel de persoană, chiar dacă a trăit acum două mii de ani. Aveam puţină încredere în capacitatea umană de a-şi depăşi condiţia de simplu consumator şi sluga Ego-ului. Dacă m-ar fi întrebat cineva cu câteva zile înainte ce părere aveam despre Alexandru cel Mare., din puţinele mele cunoştinţe pe care le aveam despre el, aş fi spus că „a fost un conducător ambiţios ca mulţi alţii după el”.

– Ştiu că aşa a fost! Mi-a răspuns el, aproape fără sens pentru mine care mă pierdusem iar în gândurile despre Alexandru cel Mare.

– Poftim? Uitasem ce îl întrebasem, eram prea impresionată de tot ce auzisem mai devreme, lucruri care nu se potriveau cu imaginea generală a lui Alexandru cel Mare.

– Pe curând! Mi-a spus colegul meu, zâmbind vag şi mi-a întors spatele.

– Stai… puţin. Ah…

Din nou uitasem ce voiam să-l întreb şi acum că se întorsese să mă privească, mă pierdusem de tot. Aveam senzaţia că îmi doream să-l mai întreb ceva, dar nu mă puteam concentra doar la o singură întrebare.

– Eu credeam că Alexandru cel Mare a fost un tip foarte ambiţios şi… arogant, am reuşit eu cu greu să îngaim nişte cuvinte despre vechea mea imagine a lui Alexandru cel Mare şi care acum se prăbuşea bucăţică cu bucăţică.

Andrea a râs uşor, ca un chicotit. Cuvintele mele nu-l supăraseră, ca mai devreme afirmaţia colegului nostru.

– Ambiţia şi aroganţa sunt cuvinte urâte… nimic în ceea ce-l caracteriza pe Alexandros, nu era urât. Era prea frumos pentru ca noi să-l înţelegem, poate prea frumos ca să-l putem iubi mai mult.

„Din nou acest „noi”. Ce vrea să zică?” Nu a mai aşteptat să-i răspund. Nici nu mai aveam ce. Nu înţelegeam pe deplin ceea ce îmi spusese. „Alexandru cel Mare era prea frumos ca să-l putem aprecia la adevărata valoare, prea frumos ca să-l putem iubi.” Ce vroia să însemne asta?

[…]

Prinţul

Dacă nu ai citit încă „Cină cu Machiavelli„, îţi recomand să începi acolo pentru că această poveste este continuarea aceleia.

Florenţa, 1501, Acasă la Machiavelli

– Îmi aduc aminte de un prinţ pe care l-am cunoscut cu mulţi ani în urmă. Să tot fie 7 ani de când acesta a fost trădat de oamenii lui şi ucis. Nu a avut o viaţă prea uşoară, în schimb, personalitatea lui l-a făcut faimos şi cred că imaginea lui va inspira multe poveşti pe viitor. Şi el ca şi mon signor Machiavelli considera că este mai bine să fii temut, decât iubit, deşi consider că generaţiile viitoare vor ajunge să-l iubească şi să aprecieze ce a încercat el să facă.

Cancelarul Machiavelli se arătă deosebit de interesat de povestea mea, încât, ca să nu mă întrerupă, îmi puse el în farfurie un copanel de prepeliţă, cartofi aromaţi, o felie groasă din purceluşul fript şi cu un măr în gură şi apoi mi-a reumplut paharul cu vin.

Ochii îi sclipeau ca ai unui copil când îi spui poveşti nemaiauzite.

– L-am cunoscut într-una din călătoriile mele. M-a prins seara într-o ţară prea săracă ca să găseşti taverne sau cârciumi în fiecare sat. Eram singurul călător rămas, iar cel care mă adusese până acolo, mergea într-o altă direcţie “departe de acele locuri blestemate” – cum le numea el. Aşa că am fost nevoit să cobor la poalele unui deal pe care era construit un oraş nu prea mare, dar care era bine protejat de ziduri înalte. Această ţară săracă, deşi nu avea mai nimic de prădat, era poarta către Europa şi marile imperii creştine şi fusese de prea multe ori călcată de turci ca să mai conserve ceva din măreţia ei naturală. Călătorul care mă luase cu el o bucată de drum îmi povestea despre sărăcia şi frica în care trăiau locuitorii acelei ţări, terorizaţi atât de turci cât şi de prinţul lor, care conducea cu tiranie ţara. Dar asta povestea el, negustor care îşi pierduse nişte afaceri odată cu venirea la domnie a acestui prinţ, deci l-am considerat un pic părtinitor.

Imagine de pe Google.
Imagine de pe Google reprezentând o reconstrucţie a Curţii Domneşti de la Târgovişte.

Aveam de gând să cer adăpost şi să-mi plătesc o masă în acea seară, iar a doua zi, pe lumină să pornesc la drum. Comerciant fiind de obiecte de artă, nu prea aveam ce afaceri să fac într-o ţară atât de săracă şi aflată în război. Îmi doream doar un pasaj sigur către Imperiul Ungar.

Am urcat dealul, doar ca să observ în lumina lunii, silueta unui bărbat. I-am simţit privirea întunecată fără să-i pot zări faţa. Silueta neagră era dreaptă şi rigidă ca a unui comandant pe câmpul de bătălie. I-am recunoscut statutul după cum se menţinea nemişcat pe ziduri şi felul cum mă privirea, încercând să caute în mişcările mele dacă sunt un călător pierdut sau o ameninţare pentru acel oraş. Am bănuit că el trebuie să fie ofiţerul de gardă, însărcinat cu protecţia zidurilor, astfel încât am strigat către el, rugându-l să ordone deschiderea porţilor.

– Hei… comandante…

Silueta a rămas nemişcată, iar pe chipul întunecat parcă vedeam două lumini pe post de ochi cum mă urmăreau. M-am gândit că poate nu mă înţelege şi mi-am folosit cunoştinţele de latină, greacă şi chiar slavă, să cer permisiunea în cetate.

– Sunt un călător. Caut adăpost pe timp de noapte şi un castron de mâncare. Read more

Cină cu Machiavelli

Florenţa, 1501

I-am menţionat în treacăt Signorei Maria, cârciumăreasa, că nu voi cina ca de obicei pentru că am acceptat invitaţia domnului cancelar, Niccolò Machiavelli. Ca prin minune, haina mea bună de călătorie a dispărut, reapărând scuturată de praf şi curăţată de scame. La fel şi pantalonii şi ghetele.

I-am mulţumit cârciumăresei durdulii cu obrajii dolofani şi extrem de roşii, adăugând câţiva florentini la plata mea zilnică pentru cazare şi mâncare.

Când ceasul a bătut de şapte ori, în faţa Tavernei Luminoase a tras o trăsură mai elegantă ca cele pe care le vedeai alergând prin oraş. Din ea a coborât valetul care îmi adusese mesajul cancelarului.

Fără prea multe vorbe, m-am urcat în trăsura caponată cu material gros, înflorat şi vesel colorat. Valetul s-a alăturat birjarului, în faţa trăsurii, oferindu-mi intimitate în timpul călătoriei.

Legănat de mişcarea trăsurii, prin cap mi-au alergat imagini de la întâlnirea mea cu maestrul Michelangelo. Nu am mai auzit de la el. Ştiu doar că a acceptat lucrarea în stilul lui simplu, luând schiţele mele pentru studiu. Încă nu am discutat despre plata lucrării, ceea ce însemna ca înainte de a părăsi Florenţa trebuia să-i fac o vizită la atelier. Afacerile şi nerăbdarea mea, mă îndemnau să-mi continui călătoria către Veneţia. Îmi făcusem un obicei de a nu zăbovi mult într-un loc, astfel nu era timp nici de prieteni şi nici de a-mi face duşmani. Oamenii nu-mi reţineau chipul neschimbat dacă era să mai trec, ani mai târziu, prin acelaşi loc. Din fericire, lumea este mult prea largă, iar eu eram un călător energic, revenirea mea într-un loc se făcea la schimbarea unei generaţii. Probabil că mă voi mai întoarce în Florenţa după ce maestrul Michelangelo va părăsi această lume, ceea ce era păcat; poate reuşim să stabilim o corespondenţă la distanţă şi astfel eu să-i mai comisionez şi alte lucrări!

Casa cancelarului era undeva pe o colină de unde Florenţa strălucea în lumina apusului de soare. Curând aveau să se aprindă felinarele, iar străzile înguste vor prinde un aer misterios. De multe ori, înainte de a putea închide ochii noaptea, făceam o plimbare lungă, de câteva ceasuri, pe străzile pietruite ale oraşului.

Părăsind trăsura, un curent rece mi-a fluturat gulerul înalt al cămăşii, lăsând un fior de gheaţă să-mi străbată întreg corpul. Read more

Întâlnire cu maestrul Michelangelo

Florenţa, 1501

„Signor Michelangelo,
Există oare un om prea mare ca să nu poată fi readus în memoria oamenilor în piatră sau în vopseluri?
TANTO NOMINI NULLUM PAR ELOGIUM („Un nume atât de mare nu este suficient să fie slăvit) „.
Vreau să vă cunosc şi poate, am să vă încredinţez o parte din această greutate care îmi apasă sufletul.
Este credinţa mea că doar măiestria cu care bunul Dumnezeu a binevoit să vă binecuvânteze, această dorinţă a mea poate prinde viaţă.
Vă aştept „La Taverna Lucente” (Taverna Luminoasă), diseară după apus. „


Curiozitatea care defineşte sufletul mereu în căutare a unui artist, nu o să-l lase să nu dea curs invitaţiei mele.
Am trimis biletul maestrului Michelangelo printr-un băiat, care a făcut ochii mari şi buzele rotunde când i-am arătat bănuţul de aramă care îi însoţeşte serviciul.
Am luat o cămăruţă mică şi veche la etajul acestei taverne. Pe seară este zarvă multă şi este imposibil să te odihneşti, dar cine poate închide ochii cu atâtea amintiri care rulează prin mintea mea şi având o eternitate pentru a studia natura umană?
E plăcută totuşi atmosfera într-o tavernă pustie şi întunecată, lemnul din şemineu care trosneşte sub colţii nemiloşi ai focului, scârţâitul penei pe hârtia aspră pe care îşi notează „mon signor” câştigurile şi necesarul de alimente pentru următoarele zile.
Din când în când, se ascultă cuţitul care atinge cu ritm capacul de tocat, sunet venit din bucătărie. Paşii grăbiţi ai signorei, care se îngrijeşte de mâncarea servită diseară la muşterii. Pisica tărcată care aleargă după şoareci, protejând proprietatea şi mâncarea stăpânilor.
Florentinii sunt oameni gălăgioşi, voioşi, prietenoşi la un pahar de vin şi săritori la nevoie.
Dacă nu aş fi auzit de acest artist pe nume Michelangelo Buonarrotti, despre care se povesteşte că ar fi înzestrat cu darul de a da viaţă statuilor şi tablourilor sale, poate nici nu m-aş fi gândit să mă abat din călătoria mea spre Veneţia. Este perioada vinului, iar recolta Toscanei este renumită în întreaga Peninsulă. Read more

Pagini de jurnal cu Alexis

Nu dețin drepturile de autor asupra acestei imagini./I do not own copyrights for this image.
Nu dețin drepturile de autor asupra acestei imagini./I do not own copyrights for this image.

Zilele sunt lungi şi agitate. Nici o zi nu arată ca cealaltă.

Tata a primit un post nou cu promisiunea unui venit mai mare. Cu toţii ştim că familia noastră are nevoie de asta.

La colegiu, fetele se uită la cum te îmbraci şi cât de des îţi schimbi hainele.

Nu sunt o tipă populară. Venind din clasa de mijloc şi având un frate mai mic pentru care familia trebuie să pună bani pentru un colegiu, înseamnă că trebuie să taie de undeva. Mama chiar crede că „haina nu face pe om”, dar ea nu trebuie să petreacă nici măcar o zi înconjurată de tinerii de bani-gata de la Berkley.

Pentru promisiunea unui statut social mai bun a trebuit să renunţ la prietenii vechi, casa copilăriei mele… la viaţa mea.

Cu învăţatul mă descurc. Am fost acceptată la Berkley, studiez jurnalismul. Viaţa aici este diferită, presiunea mai mare şi şansele de eşec uriaşe.

Încerc să ignor privirile şi şoaptele unora care nu se străduiesc să le ascundă. Ştiu că vorbesc despre hainele mele învechite, de faptul că deşi sunt destul de înaltă nu ştiu cum să mă fac mai mică, invizibilă. Read more

Gânduri, de Andrea

Nu dețin drepturile de autor asupra acestei imagini./I do not own copyrights for this image.
Nu dețin drepturile de autor asupra acestei imagini./I do not own copyrights for this image.

Da, Patisson a eşuat ca şi tatăl lui şi ca mulţi alţii înaintea acestuia. Corpul uman a fost codat să se autodistrugă după o anumită perioadă. Scurtarea telomerilor înseamnă îmbătrânirea organismului şi inevitabil, moartea. Şi totuşi, atât Patisson cât şi eu am crezut că secretul imortalităţii stă în codul nostru genetic.

Modificarea telomerilor nu este o soluţie pe termen lung. Patisson prezintă în manuscris rezultatul: „manipularea telomerilor duce la modificări hidoase în ADN-ul uman, ceea ce înseamnă că pe termen lung pot apărea anomalii în organism”.

Mă întreb cum poate Patisson să doarmă noaptea ştiind prin câte teste genetice şi-a supus corpul?

Suplimentarea cu enzime în organism este doar apă proaspătă de izvor într-o zi însorită. Îţi ia setea, nu îţi asigură supravieţuirea. Read more

Drumul durerii

I do not claim ownership over this picture taken from Google images.
I do not claim ownership over this picture taken from Google images.

Punjab, în drum spre Himalaya

Poate am greşit că nu am însoţit corpul prea iubitului meu Alexandros spre Alexandria unde avea să fie înmormântat ca un adevărat faraon, fiu de zeu.

Acum îmi ajung veşti neliniştitoare de la informatorii mei care aveau misiunea să însoţească convoiul mortuar şi să-mi indice locul secret unde avea să fie lăsat să se odihnească pe veci. Există două curente acum în Egipt, cel preferat fiind acela în care faraonii sunt înmormântaţi într-o piramidă ca mărturie pentru măreţia ocupantului – Alexandru fiind poate singurul faraon care merită această distincţie. Dar, cum în ultimul timp au existat mult prea multe „spargeri” şi furturi din piramidele existente, probabil că vor alege să-l ascundă undeva prin “valea regilor”, într-un mormânt secret.

Mă îngrijorează luptele şi scindările dintre camarazii lui Alexandru. Fiecare se consideră îndreptăţit să-i moştenească imperiul. Când el era în viaţă, ne consideram fraţi şi ne-am fi dat viaţa unul pentru celălalt şi toţi pentru Alexandru. Acum frate contra frate, orbiţi de ideea de a deveni “Mare Rege” peste Imperiul cucerit de Alexandru, se vor duce multe lupte, va urma vărsare de sânge între oameni care atâţia ani au luptat umăr la umăr.

Alexandru, surprins de Moarte, nu şi-a numit moştenitorul, iar cum natura umană nu suportă incertitudinea, nimeni nu se simte suficient de puternic pentru a controla un Imperiu atât de mare. Supravieţuitorii acestui Război Civil vor împărţi moştenirea lui Alexandru, iar lumea va prinde aceiaşi formă de state aliate, conduse de regi mai mici. Se luptă pentru corpul corupt al lui Alexandru ca pentru un sigiliu asupra Marelui lui Imperiu. Nu văd ei oare că sunt crescuţi la umbra unui colos şi niciunul nu este în stare să menţină intact Imperiul?

Când supuşii vor prinde de veste că regele e mort, se vor răscula. Trebuie să le scriu acestor nebuni să-şi împartă frăţeşte teritoriul înainte ca populaţia sa fie decimată de războaie şi ură, şi să accepte că nu sunt ei demni de moştenirea lui Alexandru. Probabil că el a jignit Moartea, provocând-o în fiecare luptă şi lăsând-o cu ochii în soarele victoriilor lui. Sau poate este blestemul meu să mă ridic în zbor pe culmile cele mai înalte, doar ca să mi se taie aripile şi să fiu lăsat plonjând către pământul care mă sufocă cu greutatea şi mirosul lui greu şi prăfuit.

M-am lăsat zdrobit de disperare şi am neglijat un aspect important. Dacă Alexandru nu mai era, nimic nu mai are importanţă pentru mine. Mi-am dorit să dispar într-o peşteră, undeva unde nici soarele să nu mă vadă, iar viaţa se scurge diferit în timp ce meditez asupra iluziei vieţii aşa cum auzisem povestindu-se de mari înţelepţi ai Indusului. În fuga mea cât mai departe de masca mortuară, construită pentru a-i conserva trupul lui Alexandru pe drumul cel lung al veşniciei , am pierdut din vedere că Roxana, soţia bactriană (căsătorie politică care avea să-l introducă pe Alexandru în regatele Indusului) era însărcinată cu moştenitorul Imperiului, moştenitorul meu şi poate imaginea vie a ceea ce fusese până de curând tatăl său. Singură, având doar protecţia familiei ei, aud că a fost ucisă în timp ce îl ţinea pe micuţul Alexandru în braţe, şi acesta mort. Astfel, sângele meu şi al lui Alexandru a dispărut din viitorul umanităţii printr-o singură crimă laşă şi monstruoasă împotriva unui copil. Read more

Regele este mort!

Babilon, 10 iunie 323 i.Ch.

<em>I do not claim ownership over this image taken from google images.</em>
I do not claim ownership over this image taken from google images.

Regele este mort!

Cel mai puternic rege din câte i-a fost dat omenirii să cunoască a pierdut bătălia cu febra, boala şi moartea.

Alexandru cel Mare a traversat jumătatea estică a lumii cunoscute, cucerind cele mai mari şi ameninţătoate naţii, aducându-le pe toate sub guvernarea geniului său.

Un vizionar de proporţii nemăsurabile, un războinic neînfricat, un rege drept şi un strateg desăvârşit, a reuşit să îngenuncheze fiecare naţie căreia i-a călcat pragul.

Cei care au îndrăznit să-i râdă în faţă, să-l batjocorească sau să-i nesocotească experienţa pe câmpul de bătălie precum şi determinaţia de a-i supune pe toţi care i se vor opune, cu toţii şi-au găsit pieirea. Nimeni nu a reuşit să-l oprească pe cel care ajunsese să fie considerat un Zeu, fiul legitim a lui Zeus şi a devotei Olimpia. Însuşi tatălui lui uman, Filip Macedon, s-a temut de geniul şi natura studioasă, ciudată pentru un copil, care avea să-i moştenească tronul. Şi totuşi parte din natura războinică şi mintea strategică trebuie să o fi dobândit chiar de la tatăl lui uman, regele macedonean, Filip. În rest, a fost susţinut şi protejat de zeii Olimpici.

Am călătorit alături de el, am purtat bătălii crunte cot-la-cot, am cunoscut momente de frustrare, am suportat cu toţii furiile lui temporale, ne-am minunat de geniul minţii lui şi de natura lui nestăpânită. Read more

Despre mine…

Cuvânt înainte

Odată demult, am decis să creez un spaţiu virtual unde să-mi fac cunoscută existenţa şi să prezint mai în detaliu lucrările şi lumea Imortalilor.

1 an mai târziu mă aflam în acelaşi punct. Recunosc, nu sunt un blogger. Cuvintele nu se aştern uşor pe pagina albă de prezentare. Vă dezvălui şi „de ce”-ul: A avea o pagină de autor este poarta către lumea reală, iar mie îmi este atât de bine şi confortabil în lumea fanteziei mele. Ha ha ha (râde o voce în mintea mea).

Singura modalitate prin care mă pot prezenta pe mine, Sylvie Danielle Matias, este prin prisma lumii mele interioare. Asta pentru că în lumea reală, materială, Sylvie Danielle Matias nu există! Forma materială prin care exist în lumea voastră, ca simplu om, este această fată nici prea-prea, nici foarte-foarte, Silvia Daniela Matei.

Fantezia este o lume aparte. O lume de creaţie pură unde graniţa dintre ce e bine şi ce e rău este doar o linie subţire şi invizibilă. Este un loc ghidat de legi şi fiinţe magice care îşi dezvălui lumea natural şi armonios, îmbinând binele cu răul în aşa fel încât uiţi care, ce reprezintă.

Numele meu este Sylvie Danielle Matias!

Am luat naştere cu numele în 2015, când am prins curaj să ies în lumina reflectoarelor cu toată simplitatea şi vulnerabilitatea existenţei mele.

Perioada Alb-Negru-Gri

Viaţa mea a prins contur cu mulţi ani în urmă, mai exact prin 1999, copil fiind exploram căile întortocheate ale fanteziei. Copil firav şi melancolic, lumea mea era non-coloră, griul fiind singura variaţiune la alb şi negru. Şi astfel, existenţa mea s-a reflectat în „Oamenii întunericului” sau „Dark Men” cum îmi plăcea să-I numesc.

Ah, avertisment: Sunt poliglota şi acolo unde limba romană nu mă ajută să redau exact imaginea pe care îmi doresc să o exprim, atunci voi apela la un alt limbaj, cunoscut sau inventat (cu explicaţii între paranteze). Nu aruncaţi cu piatră, vă rog! În lumea din care vin eu (cea a Imortalilor) nu există reguli stricte de limbaj. 😉 (wink, wink).

Într-o lume alb-negru şi pe alocuri gri, m-am născut!

La vremea aceea, cum era foarte întuneric în jurul meu, nu ştiam dacă sunt băieţel sau fetiţă şi nu aveam un nume. Nu ştiam cine sunt sau de unde am apărut, dar am fost crescută şi educată de „Dark Men” (Oamenii întunericului). Aceştia aveau caractere puternice, hotărâţi în acţiunile lor şi ce era mai important, păreau neînfricaţi. Dar modalitatea lor directă de a acţiona îi făcea uneori brutali şi aparent agresivi. În adâncul lor, în partea albă a lumii lor, erau sensibili şi iubitori. Aveau o misiune, persoane iubite de protejat şi nici o măsură nu era prea drastică. Scopul scuză mijloacele, nu?! (Probabil că îl cunoscuseră pe Machiavelli, fiind Imortali).

Traiul meu alături de ei m-a făcut retrasă şi neîncrezătoare, necesitând constant protecţia lor. Dar şi două volume scrise cu creionul pe două caiete dictando, A4.

Perioada Umbrelor

Prin 2008, am pătruns într-o lume mult mai colorată, dar extrem de periculoasă. Deşi coloraţi şi atractivi, „Umbrele din Auldham” („The Shadows of Auldham) erau totuşi „creaturile” Diavolului, dar cu suflu divin, de la Dumnezeu.

Perioada aceasta a reprezentat pentru mine, călătoria de la întuneric către lumină. Aici am cunoscut frica, neputinţa, disperarea şi suferinţa. Copil născut în „întuneric”, singurătatea m-a acompaniat în toată perioada maturizării mele.

Strigătul meu de ajutor s-a materializat într-un volum despre „îngeri” şi „demoni”, creaturi fantastice, unele aparent bune şi altele aparent rele. „Mesajul” meu a fost transmis într-un mix de română şi engleză, neştiind cine avea să mă „asculte”.

Lumea Imortalilor

Primul care mi-a sărit în ajutor a fost un imortal pe nume Andrea.

A apărut brusc în viaţa mea, undeva prin anul 2009. Era retras şi singuratic ca şi mine, privirea lui albastră era melancolică, ca pierdută în contemplarea trecutului, dar misterioasă şi invita la introspecţie.

Ne-am urmărit în linişte o perioadă lungă de timp, suficient cât el să mă atragă în lumea lui, a Imortalilor. Când am realizat unde sunt, era deja prea târziu. Aveam să rămân veşnic pierdută într-o lume halucinant de atrăgătoare?

Puţinora le este dat să cunoască forţa de „seducţie” a lui Andrea. Este mai puternică decât gravitaţia şi te absoarbe în totalitate. Până să îţi dai seama ce ţi se întâmplă, el deja ţi-a monopolizat gândurile. Fără vorbe şi fără promisiuni, eşti a lui „forever” (pentru totdeauna).

„Imortalitatea Zeilor” este povestea lui Andrea, aşa cum mi-a dezvăluit-o el. S-a materializat printr-un roman care s-a oprit acolo unde a vrut el.

A urmat o altă carte, ŞAH MAT, în care mi s-a permis să cunosc lumea interioară acestui semi-zeu. Din nou, tot el a fost cel care, tăcut şi distant, a stabilit regulile jocului şi ne-a aliniat pe toţi ca pe nişte piese pe tabla lui de şah. În volumul doi, Şah Mat, l-am cunoscut personal pe Alexandru cel Mare – ca un alterego al lui Andrea, o extensie a personalităţii lui duale – când „ceasul” şi-a încetat bătaia, iar „timpul” a dispărut din lumea imortalilor.

Apoi, la fel de brusc cum şi-a făcut apariţia, Andrea dispare de pe harta mea mentală, ştergându-şi urmele. M-a părăsit într-un moment de confort psihologic şi emoţional, când îmi era bine şi am cunoscut fericirea, ca şi când starea mea l-ar fi jignit şi i-ar păta identitatea. Asta a fost ce i-am „strigat” la momentul respectiv, simţindu-mă părăsit de cel care îmi fusese alături constant timp de 2 ani.

Perioada „Reîntoarcerii”

M-am înşelat, of course, Andrea nu mă părăsise, doar eu m-am depărtat de lumea imortalilor, vrăjită cumva de plăcerile promise de lumea reală. Fusesem eu cea care păşisem pragul în afara lumii imortalilor. Perioada fericirii mele a coincis cumva cu cei 3 ani petrecuţi în Spania (Barcelona), un loc cald şi prietenos, unde m-am simţit „acasă”.

Reîntoarsă în ţară, perioadele de întuneric şi răceala oamenilor de aici, m-au forţat înapoi în lumea interioară unde am luat naştere. Am fost surprinsă să găsesc „poarta” către lumea imortalilor larg deschisă, iar Andrea mă aştepta răbdător. Privirea lui părea să-mi spună „Te-ai întors!” Nu era o întrebare. Ştiuse în tot acest timp că mă voi întoarce, iar cum timpul în lumea imortalilor trece mai greu, el a rămas la măsuţa din cafeneaua aceea unde ne-am „zărit” prima dată. Răsfoia un manuscris, mângâind cu degetele lungi şi fine ceaşca albă de porţelan. Eu m-am aşezat la masa de vis-a-vis ca un copil obraznic care nu şi-a ascultat părintele şi viaţa i-a dat o lecţie dură. A luat o gură din cafea, a ridicat privirea albastră conturată de negrul genelor dese şi am ştiut că nu fusese niciodată supărat. Că îl voi găsi mereu la masa aceea dacă voi avea nevoie de „un prieten” cu care să „povestim” din priviri. Venise la cafenea ca să mă întâmpine şi să mă călăuzească înapoi „acasă”.

Dacă până atunci nu simţisem acest lucru, acum ştiu sigur că în lumea lui Andrea, eu sunt şi mereu voi fi un imortal, iar când îmi voi termina treaba în „lumea oamenilor”, voi păşi pentru ultima dată în acea cafenea şi împreună cu Andrea ne vom schimba direcţia şi rolurile pe care le jucăm acum.

Cine ştie, poate într-o zi, în timp ce îmi voi bea cafeaua în ceaşca albă de porţelan, altcineva va păşi pe uşa cafenelei şi voi ştii că a venit pentru a face parte din Lumea Imortalilor.

Spre deosebire de Andrea, un mentor mai tăcut, Eu îi voi zâmbi şi îi voi spune…

BUN VENIT ÎN LUMEA IMORTALILOR!

Interviu Sylvie Danielle Matias – autoarea trilogiei ,,Imortalitatea Zeilor” și blogg-ul „Șoarece de biblioteca”.

Atunci când îmi place o carte foarte mult, sentiment pe care sunt sigură că și voi îl cunoașteți, încerc să aflu cât mai multe detalii despre autor, carte și personaje. Astfel, am citit acum ceva timp trilogia ,,Imortalitatea Zeilor”, scrisă de Sylvie Danielle Matias, care m-a atras în lumea fantastică. La scurt timp, am intrat în legătură cu autoarea, cunoscând-o personal, și așa am ajuns să-i iau și un interviu, chiar primul de le blogul nostru. Vă invit să descoperim împreună o doză din secretele imortalității.

Șoarece de bibliotecă: Care este istoria scrisului? Cum ai început să scrii?
Sylvie Danielle Matias: Am început să scriu în liceu, prin clasa a 10-a. Mă obseda imaginea unei figuri triste, mascat ca Brandon Lee în filmul ,,The Crow”(Corbul). Atât de mult m-a urmărit acel chip, încât am decis să încep să aştern într-un caiet, cu un creion, povestea lui. Nu mi-a spus cum îl cheamă, dar eu îi spuneam ,,Omul Negru”, pentru că era mereu îmbrăcat în negru, iar faţa îi era pictată în alb cu nişte dungi la ochi şi gură. Când am început să-i scriu povestea nu m-am mai putut opri decât după ce am umplut 2 caiete A4 sau 2 volume. Când am primit un calculator am început să o copiez pe calculator. Am dus manuscrisul personal la Nemira, mi le-au trimis înapoi necitite, bănuiesc. Şi atunci a fost finalul. Nu am mai scris altceva până în 2008. Treceam printr-o perioadă destul de dură, terminasem facultatea, nu ştiam încotro să o apuc îmi uram serviciul, pierdusem marea iubire şi viaţa nu mergea în nicio direcţie. Aşa a apărut Celina şi ,,Umbrele din Auldham”, un proiect română-engleză. Cartea poate fi citită în totalitate pe Wattpad. Nu am încercat să o public printr-o editură tocmai datorită faptului că e scrisă în două limbi şi nu mă aşteptam să fie acceptată. Dar eu, personal, cred că spune o poveste profundă despre suferinţă şi iubire. Suferinţa creează monştrii, iubirea te salvează – asta este tema centrală.
În 2010 am început să scriu la primul volum din ,,Imortalitatea Zeilor”. Nu ştiam atunci cât de departe avea să ajungă sau că o simplă idee se va transforma într-o trilogie. Andrea(personajul principal masculin din ,,Imortalitatea Zeilor”) a apărut prima dată în mintea mea. Mă urmărea cu nişte ochi albaştri ca cristalul, din spatele unei şuviţe de păr negru şi lung. Avea ochii conturaţi în creion negru şi trebuie să recunosc că mi se părea fascinant la vremea aceea. Nu era prea guraliv, doar mă urmărea din spatele minţii mele. Cred că au trecut luni de la apariţia chipului său în minte până când am decis să scriu ceva şi asta pentru că el nu vorbea, ci doar mă aştepta pe mine să fac primul pas. Şi cum nu puteam să comunic direct cu el, am ,,contactat” un intermediar, pe Alexandra care imediat a preluat controlul asupra poveştii şi l-a urmărit în tot acest timp. A fost mai mult ea decât eu, cea care l-a urmărit şi l-a făcut pe Andrea să vorbească. Eu am fost doar martor în timp ce scriam.
ȘB: Care a fost prima persoană care ți-a dat un feedback la ce scrii? Și care a fost reacția ta la ce a spus?
SDM: Prima persoană care a citit primul şi al doilea volum a fost o prietenă foarte apropiată, Iulia. M-a surprins că nu a avut nimic de reproşat, din contră, pentru ea, totul era perfect. Motiv pentru care nu am crezut-o. Ştiţi cum sunt prietenii, te iubesc prea mult ca să-ţi spună crudul adevăr în faţă. După ea, imediat, le-a citit prietenul ei, care este un artist, creator de personaje pentru jocurile de calculator. Pe el l-am crezut când mi-a spus că a stat toată noaptea să termine cartea pentru că nu a putut să o lase din mână. L-am crezut pentru că el nu se sfia niciodată să se contrazică cu mine. Doar după ce am primit comentariul lui, am îndrăznit să le public pe Wattpad. Încă nu aveam încredere că sunt suficient de bune şi după experienţa din liceu nici nu m-am gândit să le public, dar mă întrista ca personajele din ,,Imortalitatea Zeilor”, Andrea şi Alexandra, să rămână uitaţi în paginile unui manuscris. De fapt, Andrea şi Alexandra au refuzat să rămână un secret bine păzit şi m-au ,,forţat” să postez  volumul 1 şi volumul 2 integral pe Wattpad. Dacă volumele nu erau suficient de bune pentru edituri, măcar să poată să se mai bucure şi alţii de ele. Comentariile de pe Wattpad au fost în totalitate pozitive, spre surpriza şi încântarea mea de atunci.
ȘB: Care este povestea seriei ,,Imortalitatea Zeilor”? De unde a plecat toată ideea?(Alexandra Ciucă)
SDM: ,,Imortalitatea Zeilor” a luat naştere din marile frici ale umanităţii: frica că nu ai suficient timp să realizezi tot ce îţi doreşti, frica că nu vei fi iubit de persoana dragă, frica de eşec. Apoi intervine neputinţa: viaţa nu e aşa cum credeai şi nu eşti tratat aşa cum meriţi. De aici ia naştere disperarea că lupta ta este în zadar. Dar dacă frica nu ar exista(personificată de Alexandru cel Mare, cel care a înfruntat moartea de prea multe ori pe câmpul de luptă doar ca să fie răpus de o boală necunoscută)? Dacă ai avea timp şi putere să-ţi împlineşti toate dorinţele(personificat de Andrea)? Dacă poţi să devi un fel de zeu şi să-ţi conduci singur destinul( Alexandra)?
ȘB: Te-ai gândit de la început că va fi o trilogie sau pe parcurs a venit asta?(Puiu Mirela)
SDM: Când am început să scriu nu ştiam nici măcar dacă reuşesc să termin un volum. Volumul doi a venit aproape instantaneu după primul. Volumul trei s-a lăsat aşteptat 2 ani. Acum nu mai sunt sigură că volumul 3 este sfârşitul trilogiei, dar vom vedea. Sunt personaje care pur şi simplu nu vor să-ţi dea pace.
ȘB: Cum de ai ales această temă?(Anca Avram)
SDM: Nu am ales eu această temă. Andrea(personajul masculin din ,,Imortalitatea Zeilor”) a venit şi mi-a spus despre ce o să scriu, iar lucrurile au decurs natural. Abia aştept să văd ce mai vor personajele să îmi povestească în continuare!
ȘB: Cum ai ales titlurile cărților? Ce semnifică fiecare?
SDM: Trebuie să recunosc că mi-a fost destul de greu să aleg titlul cărţilor, şi asta pentru că personajele care s-au dovedit destul de ,,posesive” în a-mi ,,împărtăşi” povestea lor, au fost supărător de tăcute în ceea ce priveşte titlul cărţilor. Ştiu că ,,Imortalitatea Zeior” sună un pic ciudat. Se presupune că Zeii sunt imortali, nu? Ei bine, nu e cazul aici, pentru că nu vorbim despre zeii greci, ci despre nişte oameni ca tine şi ca mine care pur şi simplu descoperă calea spre nemurire. Sunt un fel de Semi-zei. Imortalitatea este tema centrală din spatele poveştii fiecărui personaj. Pentru volumul doi mi-a fost clar de la început ca povestea s-a desfăşurat ca un joc de Şah. încearcă doar să urmăreşti mişcările fiecărui personaj semnificativ şi descifrează fiecare ce rol joacă. Te ajut cu o singură piesă – Alexis/Alexandra este Regina! Volumul trei este un pic mai personal. Personajele au evoluat enorm de la ultima noastră întâlnire de prin 2012. Au trecut 4 ani, timp în care ei s-au făcut mai puternici şi mai îndrăzneţi. ,,Regressus” în latină se traduce ,,Întoarcerea”, este o călătorie înapoi, către esenţă, către datorie şi este momentul când se plătesc poliţele. Aici personajele îşi demonstrează valoarea şi puterea în timp ce se întorc ,,acasă”, după ce au trăit viaţa ,,oiţelor pierdute”. Orice dar îşi are preţul!
ȘB: Ai avut nevoie de inspirație pentru a scrie sau ai putut face asta oricând, la orice oră?
SDM: Inspiraţia la mine vine când reuşesc să-mi creez condiţiile potrivite scrisului. Prefer să fiu singură acasă(orice zgomot din casă mă poate tulbura) şi, în general, mă izolez cu ajutorul unor căşti, ascult muzica potrivită scenei pe care intenţionez să o scriu. Restul vine natural şi de la sine fără prea mult ,,planning”. În general scriu în weekend sau noaptea târziu.
ȘB: Te regăsești în vreun personaj din carte?
SDM: Greu de spus. Aş zice da şi nu. În parte pentru că personajele sunt cumva separate mie şi au personalităţi şi păreri proprii, pe de altă parte, fac parte din mine şi ţin enorm la fiecare în parte de parcă mi-ar fi copii. Dar ca să fiu mai clară, niciun personaj nu exprimă în totalitate gândurile, viaţa sau părerile mele. Fiecare personaj este suficient de ,,personalizat” şi unic, iar eu nu mă văd în totalitate în niciunul.
ȘB: După cum am spus și în recenzie, ai o mulțime de informații în carte, iar dedesubt acolo, redai multe lucruri mute. Ce îmi poți spune despre asta? Așa ai intenționat? Să transmiți învățături și informații îmbrăcate sub forma unei povești?
SDM: Fiecare personaj are o calitate unică şi deosebită. Aşa mi s-au prezentat în momentul în care şi-au făcut apariţia în poveste. Caracterul lor este poate mai complex decât mi-a fost dat să redau în cărţi, dar asta mai mult din natura ,,secretoasă” şi ,,reţinută” a unor personaje. Am fost surprinsă câte lucruri, cunoştinţe ştiinţifice sau istorice au ,,cules” personajele din mintea mea pentru a le folosi în avantajul lor. Iar eu sunt un ,,burete” mereu pregătit să absoarbă şi mai multe informaţii despre viaţă şi mediul înconjurător. În același timp, şi eu învăţ enorm de la aceste personaje pentru că îmi dezvăluie lucruri despre care nu eram conştientă că le ştiu. Este fascinant cât de mult poţi învăţa de la aceste personaje!
ȘB: În cărți ai personaje istorice. Cum ai ajuns la pasiunea asta pentru ele și, mai ales, să ocupe locuri fruntașe în trilogie?
SDM: Iubesc istoria. 80% din lecturile mele sunt cărţi sau romane istorice. Cred cu putere că prin istorie înveţi despre natura umană, psihologia şi slăbiciunile noastre înăscute. În istorie am găsit foarte multe ,,zeităţi”, oameni care au depăşit limita inimaginabilului prin inteligenţă, şiretenie, strategie şi grandoarea cu care au transformat viitorul. Am fost fascinată de imaginea tânărului super-potent rege Alexandru cel Mare. El a cucerit până la vârsta de 26 de ani un Imperiu mai mare decât oricare figură istorică. Faptul că a murit la 33 de ani, răpus de o boală exotică, a creat în mintea mea imaginea unoi zeu pre-potent şi veşnic tânăr. Puterea spiritului lui nu a fost niciodată provocată. Nu a fost înfrânt vreodată, doar moartea a reuşit să curme şi să schimbe cursul istoriei. Astfel nu vom ştii niciodată limita puterii lui şi mereu va rămâne un ,,zeu” în istorie.
ȘB: Spune-mi ceva despre cuplul mult-îndrăgit Alexis-Andrea.
SDM: Andrea este un imortal, ales de soartă fără o aparentă logică. Alexandra este un zeu creat pentru a-şi împlini destinul. Niciunul dintre personaje nu a ştiut că joace un rol în această mare ,,piesă”, regizată de Univers. Între ei există o atracţie incredibilă, o dependență inexplicabilă. Odată ce s-au cunoscut, niciunul nu a mai putut trăi fără celălalt. Legătura creată între ei transcede iubirea totală şi iraţională clasică. Este atemporală şi explozibilă. În prezenţa celor doi, atomii care compun viaţa aşa cum o ştim noi se contopesc, aruncând scântei în jur. Ar putea să anihileze întreaga existenţă. De aceea, relaţia celor doi pare imposibilă, iraţională, uneori exagerată. În ultimul volum, aflăm că ,,legătura” dintre ei este de fapt ,,salvarea” şi ,,calea” către echilibru. Dar, fiecare poate citi iubirea lor în felul propriu, aşa cum Andrea-Alexis aleg să se ,,înfăţişeze” cititorului.
ȘB: Cum a fost prima lansare de carte? Pe cine ai avut alături și cum te-ai simțit atunci?
SDM: Prima lansare de carte e un moment special pentru orice scriitor. Mi-am propus să trăiesc evenimentul din plin şi chiar m-am simţit extraordinar. Am avut muzică şi câţiva oameni frumoşi care au vorbit despre mine şi cărţi. A fost un moment de conştientizare şi acceptare că, într-adevar, cărţile sunt bune, povestea merită citită, iar personajele sunt absolut fantastice. De la fiecare personaj am avut ceva de învăţat, dar lecţia cea mai importantă a fost să cred în talentul meu de scriitor.
ȘB: Este ceva ce ai vrea să știe cititorii tăi despre ,,Imortalitatea Zeilor”?
SDM: Ceva ce am descoperit şi eu pe măsură ce scriam: nimic nu este aşa cum pare. Personajele parcă trăiesc aivea, îţi vorbesc personal, îşi au propriile dorinţe şi nu încetează să te surprindă. Privirea lui Andrea este intoxicabilă, iar Alexandru cel Mare are şansa să trăiască din nou. Poţi urî sau iubi această trilogie, dar mă îndoiesc că te va lăsa indiferent. Personal, nu cunosc pe nimeni care să nu fi fost atins de vreunul dintre personaje.
ȘB: Ai dori mai mulți cititori? Ce le-ai spune ca să încerce cărțile tale?
SDM: 5 ani de zile primele două volume au fost postate pe Wattpad să fie citite integral de oricine şi-ar fi dorit, pentru că am ştiut că povestea aceasta trebuie să ajungă şi la alţi cititori. Îmi amintesc că cineva îmi scria ,,trebuie să le publici, acestea sunt cărţile pe care le vreau în bibliotecă”. Mai mult, personajele îmi sunt atât de dragi încât vreau să le eliberez în lume, povestea lor să fie cunoscută de cât mai mulţi. Am depăşit orice obstacol pentru a publica aceste cărţi. Cred cu putere că merită să fie citite. Povestea imortalităţii este o poveste profundă care poartă în ea atâtea trăiri şi emoţii umane. Este o carte despre viaţă, iubire, sacrificiu, umanitate. De fapt, nici nu contează părerea mea pentru că imortalii comunică cu fiecare în mod diferit. Încearcă şi vezi ţie ce îţi transmit!
ȘB: Spune-mi ceva despre viața ta personală. Ce sport faci? Recunosc, și eu sunt curioasă legată de cine ești tu și de ceea ce faci.
 
SDM: Uau, cea mai grea întrebare. Îmi este mai uşor să vorbesc despre pasiuni decât despre mine, aşa că voi continua cu pasiunile. Ador să călătoresc. Sunt o fire atât de curioasă încât, dacă văd o poză frumoasă dintr-un loc, imediat îmi doresc să ajung acolo în persoană. Din fericire am şi avut ocazia să călătoresc foarte mult, iar asta mă ajută să construiesc lumile în care se desfăşoară poveştile mele. Sport am făcut de toate felurile până să descopăr yoga acum 4 ani. În 2016 m-am certificat ca profesor de yoga şi de atunci nu-mi mai trebuie nici un alt sport – yoga aduce toate beneficiile pe care le căutam în atâtea forme de mişcare: relaxare, un corp flexibil şi armonios, echilibrat emoţional, sănătos, puternic. Odată cu yoga am devenit vegetariană şi mă simt extraordinar. Mă întreabă lumea de unde am atâta energie să muncesc, să scriu, să practic şi să predau yoga. Secretul este că yoga conservă energia şi o transformă într-o formă creativă. Îmi place să citesc şi nu pot dormi dacă nu am citit cel puţin o oră, astfel nu trece o zi fără să citesc. Sunt poreclită ,,cea mai frumoasă felină” pentru că iubesc felinele. :)) În rest, sunt destul de rezervată şi îmi place să mă bucur de viaţă aşa cum este, cu bune şi rele.
ȘB: Cum te-ai descrie ca fire în câteva rânduri?
SDM: Sunt o tipă puternică, care apreciază onestitatea. Vorbele dulci şi mincinoase mă lasă rece. Admir integritatea morală a unei persoane şi îmi place să mă înconjor de oameni frumoşi(moral). Cred cu putere că acţiunile unei persoane o definesc. De asemenea gândurile care îţi creează viitorul sunt şi cele care te definesc ca om. Aş vrea să fiu ţinută minte ca o persoană sinceră şi corectă.
ȘB: Ce țări ai vizitat?
SDM: Lista este prea mare ca să încep să le înşir, dar pot să le menţionez pe cele care m-au marcat şi m-au convins să revin de câteva ori: Spania, unde am şi trăit timp de 3 ani(Barcelona), Thailanda(am fost de 6 ori), India(de 3 ori), Anglia pentru că îmi place istoria ei, Scoţia pentru care am o simpatie aparte, Suedia pentru că a reuşit să mă surprindă-nu credeam că voi reuşi să găsesc 25 de muzee de vizitat într-o săptămână-, Franţa şi în special Valea Loarei cu castelele ei, Praga ca oraş care merită bătut doar la picior, Sicilia(Italia) pentru fructele de mare proaspete, Portugalia pentru că este atât de diferită de Spania, iar limba este încântătoare, Mexic pentru că sunt atâtea lucruri care îmi plac – limba, muzica, portul, tradiţiile, mâncarea, Cambodgia pentru că este împânzită de temple ascunse prin junglă. Aş putea să continui dar ca sumar, continentele pe care nu am călcat încă sunt Australia, Noua Zeelandă şi America de Sud.
ȘB: Ce gen literar preferi și care este autorul tău favorit?
SDM: Sunt mare iubitoare de fantasy şi romane istorice. Ca urmare autorii mei preferaţi sunt din aceste domenii: J.K. Rowling(fantasy), Philippa Gregory şi Conn Iggulden(romane istorice).
ȘB: Numește 3 cărți care te-au impresionat.
SDM: ,,Shantaram”, ,,Harry Potter”, ,,Conquerer” de Conn Iggulden.
ȘB: Ce îmi poți spune despre viitorul creației tale? Te oprești aici sau ai alte planuri?
SDM: Deja lucrez la o altă serie. Primul volum va fi publicat la sfârşitul anului 2017. Nu am de gând să mă opresc atâta timp cât îmi rulează atâtea poveşti în cap.
ȘB: Mulțumesc pentru acest interviu. A fost o onoare pentru pagina mea să culeg informații de la o scriitoare ca tine.
SDM: Cu mare drag. Placerea a fost de partea mea!
Ei bine, am săvârșit împreună încă o activitate care mie, personal, mi-a făcut plăcere și m-a adus mai aproape de ,,imortalitate”. Sper că am reușit același lucru și cu voi, cei pasionați de lectură și că veți ajunge, dacă nu ați făcut-o deja, să citiți trilogia Sylviei. Noi ne auzim curând, cu noi articole pe blog. până atunci, NEMURIRE FRUMOASĂ, vă doresc.
Toate gândurile mele bune,
Șoarecele de bibliotecă.

Citeste interviul în original pe bloggul „Șoarece de bibliotecă”.