Poveste de Craciun

Extras din noua serie „fantasy”, Ora Dragonului de Sylvie Danielle Matias

Capitolul 1 – Pădurea lui Godrick

Prin codri gri, o pădure deasă acoperită de vegetație maronie, galbenă și neagră, se deschide o cărare verde, singura pată de culoare din acest loc blestemat. Vegetația a crescut uriașă după cele 3 luni de ploi continui și urma aproape că s-a pierdut, doar băltocile adunate în scobitura potecii mai păstrează încă drumul spre Vrăjitorul cel Nebun.

Un grup de patru persoane se furișează, strângându-și multele straturi de haine cât mai aproape de corp. Odată intrați în pădurea lui Godrick, temperatura a scăzut cu 20 de grade, sub 0. Din când în când mai aruncă o privire în urmă, verificând dacă nu-i urmărește cineva. Din multele straturi de haine, și ele în ton cu natura incoloră din jur, se văd doar măștile. Și-au achiziționat unele noi pentru această ocazie, pentru cazul în care vor fi văzuți. Urma să le ardă imediat ce se vor întoarce în siguranță în umila lor căsuță din satul Peticit. Dacă se vor mai întoarce!

Multe zvonuri au umblat în lung și în lat despre pădurea lui Godrick, pădurea exilaților, a nelegiuiților. Se știe că orice condamnare se termină cu trimiterea în pădurea lui Godrick. Nu s-a mai auzit nimic despre cei plecați în exil, prin pădurea lui Godrick. Nici de bine, nici de rău. Este de înțeles atunci de ce călătorii noștri sunt atât de precauți. Doar veștile circulă despre acest loc, în rest totul pare mort. Sau poate doar moartea însăși mai calcă prin aceste locuri.

Există totuși o cărare bătătorită, semn că oamenii au prins curaj și acoperiți de umbrele nopții sau de zorii cenușii ai unei noi zile, se strecoară pe la marginea pădurii lui Godrick. Ce ar putea căuta oamenii decenți și temători prin acest loc blestemat?

Cabina Vrăjitorului cel Nebun
Cabina Vrăjitorului cel Nebun
Copyright DeviantArt

Doar se șoptește prin cercurile cele mai restrânse, călătorii noștri abia au reușit să obțină această informație, greu plătită în monede de argint și una din aur, că o cărare săpată prin pădure ar duce la Vrăjitorul cel Nebun.

Se mai spune de asemenea că nu toți și ajung la Vrăjitor dacă mintea este în căutare de lucruri necurate, pentru că pădurea simte și atunci te atrage către inima ei, de unde nu mai există întoarcere. Însăși această cărare poate fi o capcană a pădurii, iar bieții noștri călători, și așa speriați până în măduva oaselor, ar putea sfârși la fel ca orice condamnat, exilat în Pădurea lui Godrick.

Trebuie să fie un lucru urgent și deosebit de important ca cineva să se avânte în ghiarele necunoscutului și să riște întâlnirea cu mama “Moartea”, renunțând astfel la Tatăl “Viaţa”! Da, în Împărăția lui UitaTot, cum a fost poreclită, pentru că lucrurile trec prea repede și ceața este atât de deasă că înseși memoriile par să se piardă în ea, Viața ar veni de la Tata, iar Mamă este chiar Moartea. Lucrurile par să stea pe dos în această Împărăție uitată, înconjurată de vârfuri înalte și ascuțite de munți, motiv pentru care nimeni nu a întreprins o călătorie mai lungă decât până la satul vecin sau dacă erau mai aventuroși, până în orașul cel mare despre care se spune că e format dintr-un labirint de canale. Loc foarte periculos pentru unii care se tem de puterea mirajului creat de apă. Primul lucru care îl învață un copil când mintea lui este suficient de agilă cât să retină ceva, este că niciodată nu trebuie să se uite în oglinda apei – aceasta te poate înrobi și nimeni nu a sfârșit bine în contact cu ea. Probabil de aceea este atât de ușor pentru singurele animale care au mai supraviețuit prin locurile pustii, să ia mirosul unui trecător și să se ascundă.

– Probabil că există animale în pădurea aceasta, s-a auzit o voce de femeie plecând de sub masca gri-argintie.

– Shhh, femeie, vrei să ne pierzi pe toţi! i-a retezat-o o altă voce, de bărbat de data aceasta.

– Mergem de câteva ceasuri şi poteca asta pare să se adâncească din ce în ce mai mult. Dacă nu vom mai şti să ne întoarcem? a continuat aceasta tulburată de atâta linişte. Nici vântul nu bătea în această pădure, lucru care înteţea senzaţia că moartea era prezentă peste tot în jur.

– Scărpinici a zis că poteca se termină când casa Vrăjitorului apare, şi asta doar dacă acesta vrea să ne primească, i-a răspuns bărbatul, cel care şi cumpărase la un preţ scump informaţia despre locaţia Vrăjitorul cel Nebun.

– Şi dacă nu vrea să ne primească, cât mai avem de mers aşa? Poate ar trebui să ne întoarcem, a sugerat o altă voce de femeie, din spate.

– Tu să taci! Că nu e rândul tău să aduci pe lume un copil fără viitor, care să trăiască în lumea asta gri şi să nu vadă la doi paşi înainte. Se spune că Vrăjitorul poate dărui ceva copilului, un dar care să-l deosebească de ceilalţi oameni şi astfel sa-l ajute să aibă un viitor mai bun. Şi tu dacă ţi-ai permite preţul ai cumpăra copilului tău un dar magic, ca cele oferite de Vrăjitor.

– Şi dacă este doar o poveste şi nimic adevărat, a continuat cea de-a doua femeie spre stresul bărbatului care conducea coloana şi care părea că-şi dorea ca aceste femei să îşi ţină limba şi gândurile în locuri închise, pentru că şi el la rândul lui să se poată concentra în a menţine cărarea.

Era uşor să te pierzi de drum, îi spusese Scărpinici, dacă nu eşti atent. Drumul era uşor marcat şi oricând puteai să te înşeli cu o altă rupere în vegetaţie şi astfel să te pierzi de tot în deasa Pădure a lui Godrick. Deşi întregul corp îi înţepenise de frig, broboane reci îi curgeau pe frunte, pe sub masca, iar ochii îl usturau de la concentrare. Vegetaţia nou crescută, făcea drumul şi mai greu de urmărit. Dacă se înşelase la vreo răscruce, erau pierduţi!

La doar câţiva paşi mai în faţă, călătorii noştri încă nu aveau cum să o vadă pentru că poteca urca pe un deal, se aflau nişte trunchiuri de copaci îndoiţi, parcă zdrobiţi de un fulger, care ascundeau la prima vedere o căsuţă din lemn şi total acoperită de muşchi kaki şi cărămizii. Doar un şiret subţire de abur se strecura afară prin hornul mic al casei, semn că Vrăjitorul era treaz şi îşi pregătea probabil licorile lui fermecate.

Înăuntru, după geamurile gri de mizeria umedă formată din frunze moarte şi alte reziduuri vegetale, cu greu se putea vedea încăperea mică, luminată de luMANAri, unde trăia aşa numitul Vrăjitor Nebun. De ce oare i se spunea Vrăjitorul cel Nebun? Probabil că oamenii noştri aveau să afle în curând, iar noi şi mai repede pentru că afară este foarte frig şi nu mai am răbdare să ne strecurăm pe sub uşa în cămăruţa Vrăjitorului.

Acesta, mic şi adunat asupra unui cazan, murmura nişte vrăji printre buzele groase ieşite de sub barba lungă până în pământ de culoare roşie. Era îmbrăcat într-o robă din satin, verde aprins. Se pare că natură moartă din jur, stimulează dorinţa celor vii de a mai colora puţin atmosferă pentru că încăperea acestuia era împănată de materiale agăţate ca perdelele în faţa rafturilor de cărţi şi a sticluţelor cu diverse substanţe necunoscute. Aceste perdele realizate din materiale pure, neprelucrate, ci pur şi simplu agăţate de o sârmă legată de-o parte şi de alta a tavanului, reprezenta fiecare culoare cunoscută în Împărăţie: verde crud, albastru turcoaz, roşu sângeriu, galbenul vechiului soare care nu se mai vede de secole prin ceaţa groasă. Negura pare să se simtă ca acasă în această Împărăţie.

Vrăjitorul pare atât de bătrân încât cu siguranţă a prins şi alte timpuri, când soarele şi luna se puteau vedea pe cer, de aici şi materialele colorate pe care le expunea prin toată casa, pernele brodate în petice de culoare, ca o nostalgie care nu vrea să părăsească inima melancolică.

Cabina Vrăjitorului cel Nebun
Cabina Vrăjitorului cel Nebun
Copyright Deviant Art

După ce a terminat incantaţia, Vrăjitorul a deschis ochii şi a privit în cazan. A clipit de câteva ori, strâmbându-şi buzele groase, apoi a zâmbit.

– Ha, ha, ha….a mers. Apa a fost purificată. Acum pot vedea în ea.

Apoi, Vrăjitorul s-a îndreptat de spate, ca un câine care miroase apropierea străinilor. Nici aşa drept nu era prea înalt Vrăjitorul, dar faţa i s-a luminat şi a început să-şi frece palmele.

– Musafiri, he, he, he, de când nu a mai călcat cineva pragul casei mele?!

Încălzindu-şi palmele prin frecare, Vrăjitorul a mai făcut câţiva paşi ca de vals şi a aruncat câteva priviri pe geamul cel murdar.

– În câteva minute…hei, Căpăţână! a strigat Vrăjitorul.

Nici un răspuns ca să bănuim că Vrăjitorul ar fi deja acompaniat de cineva. Poate suntem pe cale să aflăm de ce i se spune Vrăjitorul cel Nebun.

– Căpăţână!…Leneşule!…Scoala odată, că avem oaspeţi!

De sub o pernă murdară şi peticita a ieşit o pasăre. Aş zice că era o cioară dacă ar fi să mă iau după penele cenuşii şi murdare, dar nu şi după faţa rotundă şi ochii mari încă orbi de somn. Pasărea, care evident ura apa la fel de mult că întreaga suflare din împărăţie, şi-a scuturat capul mare şi rotund în comparaţie cu restul corpului, mult mai aero-dinamic, şi a clipit de câteva ori ca să-şi limpezească privirea şi să înţeleagă ce-i spunea Vrăjitorul cel Nebun.

– Ţi-am spus de atâtea ori să nu mai bei din licoarea aia,te tâmpeşte! a urmat Vrăjitorul care îşi făcea de lucru alergând prin încăperea mică şi mai îndepărtând câte un obstacol din calea musafirilor ce aveau să bată la uşă în curând.

“Căpăţână”, cum îl numise Vrăjitorul, şi pe bună dreptate dacă aţi fi văzut cât de ciudat cădea capul acela rotund pe un trup suplu şi făcut pentru zbor, nu s-a arătat la fel de încântat şi s-a retras la loc după perna murdară şi peticită, să-şi continue somnul.

Vrăjitorul, care cu greu îşi astâmpăra entuziasmul de a-şi vedea casa vizitată, s-a aşezat într-un final pe scăunelul lui mic, rotund şi cu trei picioare pornind din mijlocul şezutului şi s-a prefăcut interesat să urmărească apa care fierbea încă în cazan.

În scurt timp s-au auzit şi bătăile în uşă. Vrăjitorul a ridicat capul cu o fată surprinsă, ca şi când abia acum era conştient de apariţia unor musafiri neinvitaţi. Imediat după el s-a arătat şi Căpăţână cu ochii lui mari şi încă puţin tulburi de la licoarea ingerată cu o seară înainte, de după perna lui. Dacă ar fi să ne luăm după privirile celor doi, păreau să fie fraţi, cu aceiaşi ochi mari, rotunzi şi la fel de surprinşi de bătaia în uşă.

Vrăjitorul a aşteptat şi a doua bătaie în uşă, de teamă că poate nu a auzit bine, apoi s-a năpustit spre uşă şi cu o forţă care nu am fi bănuit că o are, aproape a smuls uşa din perete, a deschis-o şi a lăsat-o să se trântească de perete, dezvelind, pe fondul cenuşiu al Pădurii, trei siluete care au tresărit. Ce păcat că purtau măşti că le-am fi văzut şi expresiile fetei.

Uşa lovită cu atâta putere de perete, a ricoşat şi s-a închis la loc.

– Eh, asta a fost o întrevedere foarte scurtă, a concluzionat femeia din spate şi a dat să se întoarcă când uşa s-a deschis din nou.

În prag stătea un omuleţ, care le venea cu capul până la umeri şi care avea o figură foarte supărată.

– Ne cerem scuze de deranj, Mare Vrăjitor! a îngăimat bărbatul clar afectat de privirea acestuia, dar simţind că era de datoria lui să înceapă discuţia.

– În prezenţa mea nu se poartă măşti! a tunat într-o voce puternică şi răstita Vrăjitorul.

Călătorii au fost surprinşi de vocea atât de puternică pentru un om atât de mic şi automat şi-au scos măştile, în acelaşi timp şi cu aceeaşi MANA de parcă făceau parte dintr-o coregrafie bine exersată.

Faţa Vrăjitorului s-a mai luminat ca să sfârşească într-un rânjet, larg, colţurile buzelor ajungând aproape de urechi.

Una dintre femei a înghiţit în sec, probabil încercând să înţeleagă de ce fusese poreclit Vrăjitorul,“cel Nebun”.

Călătorii îngheţaţi şi demascaţi au fost poftiţi în casa cu un simplu semn al braţului drept pornit spre spate şi terminând ca într-o reverenţă.

Imediat oamenii noştri au prins curaj, odată ce au simţit căldura din căsuţa Vrăjitorului. Ar fi meritat să intre şi doar pentru a-şi încălzi mădularele.

Vrăjitorul a plescăit de câteva ori, a scuturat capul de două ori şi şi-a fixat cei doi ochi mari, rotunzi şi cenuşii pe faţa celor trei călători care îi păşiseră pragul.

Aceştia păreau să sufere de o problemă cu ochii pentru că rapid şi-au mutat privirea împrejurul încăperii, mult prea colorată, pe barba roşie a vrăjitorului, măsurându-l de la picioare până la vârful scăfârliei verzi. Era o distanţă mică între podea şi vârful scăfârliei astfel încât se îndoiau că Vrăjitorul s-ar putea răni în caz de se va împiedica de multele obiecte capcană înşirate prin casa lui, proaspăt curăţată.

Bărbatul şi-a dres vocea, pregătindu-se să dezvăluie motivul vizitei lor, deşi sperase că Vrăjitorul să fi ghicit deja şi să se prezinte de la uşă cu darul copilului, iar ei să fie deja pe drumul de întoarcere, afară din Pădurea asta blestemată!

Vrăjitorul cel Nebun Google Image picture
Vrăjitorul cel Nebun
Google Image picture

Fata Vrăjitorului, vădit interesată, a plecat cu cap cu tot mai în faţă, iar sprâncenele s-au ridicat atât de sus, încât s-au ascuns sub scăfârlie. Bărbatul, în corelaţie perfectă cu cele două femei care îl însoţeau, s-a dat un pas mai în spate.

– Dacă mai intenţionezi un alt pas mai în spate, afla că eu sunt deja lipită de uşă, i-a şoptit ultima femeie din spate.

Vrăjitorul a plescăit din nou, cu palmele lipite, gâtul orientat înainte şi privirea largă, în aşteptarea unui cuvânt din partea capului familiei.

– Hmmm, şi-a reglat din nou vocea bărbatul, făcând un pas înainte de data aceasta.

Imediat s-a auzit şi răsuflarea uşurată a femeii zdrobită de uşă.

– Mă numesc Tom cel Negru…a început introducerea bărbatul.

– Da, este cam evident, i-a răspuns imediat Vrăjitorul privindu-i fata cea neagră de funingine şi părul gri plin de praf de miner, dar neschimbându-şi expresia de mai înainte.

Vrăjitorul părea să fie o statuie din ceară încât bărbatul nu a fost sigur că ar fi spus ceva mai devreme, şi a continuat…

– Ea, este soţia mea, Berta.

Berta, femeia din apropierea lui imediată, a făcut o reverenţă lucru care a ajutat la schimbarea expresiei Vrăjitorului care a deschis gura larg, faţa luminată într-un zâmbet larg şi şi-a împreunat palmele ca într-un aplaudat tăcut.

– Iar, cealaltă, este sora mea Muza…

– Muza cui? a întrebat Vrăjitorul imediat.

– A fiecărui bărbat care o tolerează, a răspuns fratele aruncând o privire răutăcioasă surorii sale care nu s-a arătat deloc impresionată. Ştiţi, sora mea vorbeşte mult….a reluat Tom, ceea ce poate inspira la multe reacţii.

– Am înţeles! Ei bine, Muza, fiul tău va moşteni această calitate de la tine, a continuat Vrăjitorul, adresându-se femeii lipite de uşă.

Aceasta a reacţionat imediat, venind mai în faţă, dând-o la o parte pe Berta.

– O să am un fiu? Vezi, netrebnicule! de data aceasta adresându-i-se lui Tom.

Minerul şi-a dat ochii peste cap.

– Nu de asta ne aflăm aici! i-a tăiat-o fratele.

Muza şi-a muşcat buzele şi s-a retras la locul ei de lângă uşă.

– Mare Vrăjitor…a reluat Tom către micuţul om îmbrăcat în verde, încercând să ascundă efectul provocat de discordanţa dintre nume şi chip de pe faţa lui.

– Cred că sunt mai bine cunoscut ca Vrăjitorul cel Nebun, l-a întrerupt acesta. Marele Vrăjitor este…

– Mda, oricum…motivul pentru care ne aflăm aici în umila ta cabană.

– Umila o fi pentru tine, eu zic că această încăpere conţine mai multă cunoaştere decât a avut toată generaţia ta de hoţi de preţioase.

Bărbatul a rămas rigid şi tăcut la aceste cuvinte. Cu siguranţă nu intenţionase să-l jignească pe Vrăjitor dar mintea îl trădase şi prima impresie fusese că această încăpere este prea mică şi nedemnă pentru un om care s-ar putea folosi de puterile lui magice să trăiască într-un palat cu 1000 de sclavi.

Acum că îl supărase nu ştia dacă avea să-l mai ajute, mai ales că-i demascase subita lui îmbogăţire prin furtul unor pietre deosebit de frumoase şi scumpe din mina în care lucra.

Soţia acestuia, Berta, l-a împins într-o parte, mai să-l trântească aşa împietrit cum era.

– Soţul meu nu mânuieşte cuvintele la fel de uşor ca târnăcopul, şi îmi cer iertare eu pentru lipsa lui de inteligenţă. Adevărul este că avem nevoie de ajutorul tău şi sper că nu ţi-am pricinuit o atât de mare supărare încât să ne refuzi.

– Ba de loc, de loc, draga mea Berta! a sărit bucuros Vrăjitorul, luând-o pe aceasta de mijloc şi aşezând-o pe scăunelul lui de lângă cazan.

Aceasta a aruncat o privire cât să observe că în cazan se afla apa şi s-a întors imediat cu spatele la el, adunându-şi genunchii la piept, îngrozită.

– Fără griji, draga mea Berta, fii fără grijă! Apa a fost curăţată. Nu mai reprezintă nici un pericol pentru ochi şi pentru minte.

Vrăjitorul şi-a adus o pernă lângă scăunelul scund pe care stătea Berta acum, şi s-a aşezat pe podea cu perna în braţe. A încrucişat picioarele şi şi-a sprijinit bărbia de pernă ca un copil care aşteaptă o poveste de la mama, înainte de culcare.

Femeia a schimbat o privire fugară cu soţul ei şi a continuat.

– Cred că ştii deja, dar curând, eu şi Tom vom avea primul nostru copil…

– Un băiat, da…

Femeia a mai schimbat o privire cu Tom, clar tulburat acum la vestea că va avea un băiat. Cumnata ei şi-a acoperit gura să nu chiuie de fericire. Era întotdeauna mai bine ca primul născut să fie un băiat, astfel putea să-şi ajute părinţii şi familia odată ajuns în forţă.

– Am auzit….am venit să te rugăm…să oferi un dar magic copilului nostru…Nu vreau să aibă aceeaşi soartă ca tot restul. Vreau ca fiul nostru să-şi asigure un viitor mai bun, a continuat rapid, femeia, după un moment de ezitare.

Vrăjitorul nu a zis nimic o perioadă, continuând să o privească în ochi pe femeie, care prinsă în privirea lui nu a reuşit nici să clipească o perioadă.

– Vrăjitorule!? l-a strigat Tom după o perioadă în care cei doi nu au mai spus nimic. Începuse să se îngrijoreze că Vrăjitorul i-ar putea fermeca soţia.

– Mda…s-a scuturat Vrăjitorul ca şi când numai ce aţipise. Comunicam cu micuţul nenăscut!

Berta şi-a dus MANA la burta umflată şi l-a mângâiat pe micuţul nenăscut.

– Cine v-a trimis…v-a spus că astfel de daruri sunt foarte scumpe? a adăugat Vrăjitorul, privindu-l pe bărbat de data aceasta.

– Am venit pregătiţi, Vrăjitorule! a reluat bărbatul, scotocindu-se în buzunarele pantalonilor, apoi revenind la celelalte buzunare mai ascunse. Dintr-unul ascuns aproape de inimă a scos un obiect învelit într-o cârpă şi i-a întins-o Vrăjitorului.

Acesta a luat obiectul ascuns şi l-a dezvelit uşor, privindu-l pe bărbat.

Din tăcerea care îi înconjura, un curent s-a produs ca o pală bruscă de vânt, iar părul li s-a zbârlit la auzul unor bătăi de aripi. Muza a şi scăpat un strigăt uşor la vederea păsării care a zburat dintr-un colţ nevăzut, deasupra capetelor, aşezându-se pe umărul Vrăjitorului.

Obiectul dezvelit s-a reflectat într-o lumină verde în ochii păsării, făcându-i privirea înspăimântătoare.

– De unde ai acest inel? l-a întrebat Vrăjitorul. Şi în ochii lui gri, piatra verde a inelului, care părea să fie doar recipientul unui lichid fosforescent în constantă mişcare, ca un uragan în formare, arunca lumini înspăimântătoare.

– L-am găsit în mina…a răspuns speriat de efectul pietrei asupra celor care o priveau.

– L-ai găsit în mină?! s-a răstit Vrăjitorul, privirea intunecându-i-se la loc, fruntea s-a încreţit, iar umbra lui propagata de luMANArile din jur părea să crească pe perete.

Cei trei s-au înghesuit unul în celălalt de frica unei explozii din partea Vrăjitorului cel Nebun. Nu se ştie niciodată cum poate reacţiona cineva care este poreclit “cel Nebun”.

– Vii în casa mea cu minciuni şi îndrăzneşti să-mi ceri un favor ca răsplată!? a tunat Vrăjitorul cel mic, dar a cărui umbra continua să crească pe perete, ajungând să se întindă pe tavan. Acesta s-a apropiat de om, care îşi strângea soţia în braţe de groază. Berta îl privea întrebătoare, neînţelegând de ce Vrăjitorul era atât de furios. Ea crezuse minciuna lui Tom când acesta se prezentase prima dată cu inelul cel înspăimântător la ea, promiţându-i ca acela avea să le cumpere un dar pentru copilul încă nenăscut.

– Iartă-mă Vrăjitorule! a picat în genunchi bărbatul, lacrimi mari curgându-i pe obraji. Fie că erau false sau de groază, ele au reuşit să oprească umbra Vrăjitorului să mai crească pe perete, făcând-o să revină încet la mărimea staturii reale a acestuia.

– Spune drept! De unde ai obţinut inelul şi cum de încă mai eşti în viaţă!?

Această întrebare le-a uimit şi înspăimântat în acelaşi timp pe cele două femei care au tresărit şi s-au îmbrăţişat departe de bărbatul îngenunchiat la picioarele Vrăjitorului.

– Inelul…i-a aparţinut…a bâlbâit printre sughiţuri bărbatul.

– Da?! l-a încurajat să continue Vrăjitorul, mărindu-şi ochii şi mai mult şi aplecându-se aspura amarâtului trântit la pământ. Era surprinzătoare expresia asemănătoare dintre Vrăjitor şi pasărea lui cu cap ciudat de mare, care deşi statea pe umărul acestuia, se aplecă în faţă, mimând interesul stăpânului ei.

– Era într-o noapte ploioasă, ca toate de altfel. Berta îmi dăduse vestea că vom avea un copil. Am plecat la cârciumă să mă îmbăt de fericire cu câţiva amici. Acolo am cunoscut un călător nebun. Era murdar de noroi de pe drum, respira greu ca şi când alergase tot drumul, se uita tot timpul peste umăr şi tresărea de câte ori uşa cârciumii se deschidea. Am încercat să vorbesc cu el, să-l liniştesc. Ba chiar i-am făcut cinste cu o băutură din hamei, dar el nu s-a relaxat nici un moment. Continua să se uite spre uşă şi pentru fiecare persoană care intra mă întreba: “Cine este? Îl cunoşti?”

Tom a povestit toate acestea repede, dintr-o suflare, oprindu-se doar când trebuia să mai ia o gură de aer.

– Şi ţie nu ţi s-a părut deloc suspect acest comportament? l-a întrebat Vrăjitorul cu ochii mari, dezvelind nişte dinţi mari într-o gură deschisă până la urechi. Bărbatul a înghiţit în sec. Adevărul era că nu îşi pierduse nopţile gândindu-se la bietul călător, era mult prea fericit că găsise ceva de valoare cu care să cumpere un dar copilului lui.

– Eram euforic de vestea că voi fi tată…încât…încât nu m-am gândit! a recunoscut el.

– Mda, nici nu mă surprinde! a murmurat pentru el Vrăjitorul. Şi? Cum ai ajuns în posesia inelului atunci? a revenit cu toată atenţia asupra bărbatului.

– Omul nu a reuşit să se relaxeze, ba mai mult a devenit din ce în ce mai agitat şi a zis că el trebuie să plece la drum, că nu poate rămâne prea mult timp într-un singur loc. Mi-a întins o batistă murdară pe care am ezitat să o iau neştiind ce este. Mi-a spus că trebuie să-l păstrez doar pentru câteva zile, că se va întoarce să-l ia înapoi, dar că îi este teamă să plece noaptea cu o astfel de bijuterie după el. M-a rugat să nu-l arăt nimănui şi nici să nu vorbesc cuiva despre inelul ascuns în batistă. Mintea îmi era înceţoşată deja de băutură încât mi s-a părut un joc amuzant şi am acceptat târgul. El avea să se întoarcă oricum în câteva zile după inel aşa că nu am dat foarte mare importanţă. A ieşit pe uşa hanului fără o privire înapoi, iar eu mi-am continuat petrecerea până dimineaţă fără să mă mai gândesc la inelul din buzunar. Când m-am trezit după prânz din beţie, unul dintre amicii mei de minerit mi-a spus că în Râpa Ramei, la câţiva kilometri de unde trăim noi a fost găsit corpul mutilat al unui străin. Nu l-am văzut dar cumva am ghicit că trebuia să fie acelaşi bărbat de la cârciumă, iar după luni în care nu şi-a făcut apariţia am presupus că nimeni nu v-a mai veni să recupereze inelul.

– Ohh, dar ar fi venit, imediat ce ar fi prins de veste! i-a răspuns Vrăjitorul cu o voce răguşită care l-a înspăimântat şi mai mult decât privirea lui de lunatic. Nu ai dezvelit niciodată piatra de atunci, aşa este?

– Nu, aproape că am uitat de inel până de curând. Acum câteva zile mi-am amintit de el şi am decis să-l folosesc pentru a cumpăra un cadou fiului meu nenăscut dacă nimeni nu avea să mai revendice inelul.

– L-ai dezvelit vreodată să te uiţi la el? l-a întrebat nerăbdător Vrăjitorul, atât de aproape de faţa bărbatului ca acesta a fost nevoit să se retragă spre spate şi să-şi ţină respiraţia. Nu ştia ce avusese Vrăjitorul pentru micul-dejun dar nu era ceva care obişnuia el să mănânce de dimineaţă.

– Da, aseară, când am căzut de acord că în sfârşit vom întreprinde această călătorie, l-am scos din batistă să mă asigur că este intact.

– Aveai masca pe faţă când ai dezvelit inelul? a continuat Vrăjitorul cu aceeaşi privire de nebun, dându-se şi mai aproape de bărbat. Ai fi zis că aşteaptă un sărut de la acesta. Bărbatul nu a mai avut cum să se dea mai în spate, decât dacă se lungea pe podea aşa că şi-a mutat fata şi privirea spre soţia lui care îl privea tăcută din dreptul uşii. Până şi sora lui era neobişnuit de tăcută acum.

– Nu…nu port masca în casă! a recunoscut bărbatul.

– Foarte rău, Tom! Foarte rău! Pentru că El ţi-a văzut chipul când ai dezvelit piatra, aşa cum a văzut-o pe a mea mai devreme!

Vrăjitorul a ridicat pumnul în care ţinea inelul înfăşurat în batistă.

– Cine…dragonul? a îndrăznit să întrebe în şoaptă bărbatul, întrebându-se în ce s-a băgat sau dacă Vrăjitorul este într-adevăr atât de nebun pe cât se spunea.

Inelul reprezenta un dragon auriu, care ţinea între ghiarele din fata acea piatră de un verde aprins, iar ghiarele din spate împreună cu coada formau cercul care s-ar strecura pe deget.

– Marele Vrăjitor, prostule! a strigat Vrăjitorul, îndepărtându-se de el şi aruncând inelul în apa din cazan şi imediat începând să şoptească nişte incantaţii, apoi fugea la un raft, îşi umplea braţul de sticluţe pe care le golea în cazan şi din nou acele mormăituri inteligibile.

Cei trei au rămas tăcuţi, temându-se să-l întrerupă pe Vrăjitor cu întrebările lor. Bărbatul s-a ridicat de pe podea când din cazan a început să iasă un fum gros şi şi-a îmbrăţişat soţia, iar sora a venit şi ea automat să fie protejată de fumul acela care ameninţa să-i sufoce în curând.

– Dacă am noroc, a continuat Vrăjitorul, deşi acesta a plecat într-o călătorie pe partea cealaltă a Oglinzii, Marele Vrăjitor nu urmărea inelul în acel moment şi această vrajă v-a şterge memoria pietrei pe termen scurt, a început Vrăjitorul vorbind mai mult pentru el, cu privirea gânditoare în podea. Dar, mă tem, că voi sunteţi în mare pericol!

– Cat de mare? a întrebat Muza.

– Să zicem că Marele Vrăjitor va şterge linia Moştenitorilor familiei voastre din Cartea Vieţii. Sângele vostru v-a pieri pentru totdeauna de pe aceste pământuri blestemate.

Femeile şi-au acoperit fata cu groază, iar bărbatul a început să plângă din nou cu acele lacrimi mari, suspinând adânc la fiecare două respiraţii.

– Am vrut să cumpăr un dar copilului meu şi am condamnat la moarte întreaga mea familie cu acelaşi obiect, a murmurat printre suspine bărbatul.

Berta l-a mângâiat pe cap, încercând să-i aline plânsul.

– Ce putem face? s-a scuturat de frică şi groază Muza.

– Să fugiţi, dar asta nu va ajuta prea mult, pentru că Marele Vrăjitor v-a văzut feţele. Oriunde aţi fi, El vă poate găsi. Din păcate soarta voastră aţi adus-o şi asupra casei mele. Ar trebui să vă omor aici şi acum, dar sunt convins că Marele Vrăjitor va fi mult mai imaginativ şi crud ca mine. O meritaţi, fiinţe netrebnice şi proaste ce sunteţi! a ţipat Vrăjitorul. Apoi s-a lăsat să cadă în genunchi lângă cazan, privind piedut în el. Prin fumul des, se întrevedea o lumină verde, strălucind.

– Te rog, Vrăjitorule, nu ne părăsi! i-a picat la picioare Berta. Ajută-mi familia şi îţi voi fi sclavă pe viaţă!

Tom şi Muza au ridicat privirile îngrozite spre femeia care renunţă la semi-libertatea de care cineva se putea bucura în această Împărăţie incoloră şi mai ales când şansa le surâdea: Tom reuşise să-şi procure un anumit statut cu pietrele furate, iar Moştenitorul se afla pe drum.

– Nu pot face nimic pentru voi. Marele Vrăjitor v-a văzut feţele!

– Vom purta măşti!

– Asta vă va feri pentru puţin timp. Ce puteţi face este să plecaţi imediat, fără vorbă, fără să fiţi văzuţi, într-un loc foarte îndepărtat unde nimeni să nu vă cunoască. Şi niciodată, în casă sau afară să nu daţi jos măştile, altfel El vă va vedea şi va veni după voi imediat. Ah, şi să nu priviţi niciodată în apă. Apa va purta chipurile voastre adevărate spre Marele Vrăjitor chiar când veţi purta măştile.

– Aşa vom face, Vrăjitorule! a subliniat bărbatul.

– Mai este ceva care trebuie făcut în caz că veţi fi descoperiţi…

Vrăjitorul i-a privit intens pe fiecare în parte. Faţa îi era umbrită de fumul gros care se tot aduna în cameră, făcându-i deja să tuşească pe cei trei călători.

– Dacă vrei ca linia voastră să supravieţuiască trebuie să renunţaţi la băiat imediat ce se va naşte astfel încât destinul lui nu v-a fi legat de al vostru şi Marele Vrăjitor nu-l va găsi niciodată.

Berta a picat în genunchi, prinzându-şi părul printre degete, trăgând de el ca şi când ar fi vrut să se despoaie acolo de chipul acela căutat de Marele Vrăjitor şi să nu fie nevoie să renunţe la scumpul ei băiat, aşteptat cu atâta entuziasm luni de zile.

– Am să-i dăruiesc băiatului o calitate magică care să-l ajute să supravieţuiască în schimbul inelului, dar asta nu-l va salva dacă rămâne lângă voi. Trebuie să decideţi acum!

– Accept! a grăit Berta cu vocea sugrumată de durere.

Vrăjitorul l-a privit pe Tom. Acesta a înclinat din cap că acceptă, iar Muza l-a prins de braţ să-l îmbărbăteze.

– Iar eu voi uita că am avut un nepot, a afirmat şi Muza.

– Perfect! a exclamat Vrăjitorul, începând să se agite prin cameră, adunând şi înlocuind sticluţe pe rafturi, scoţând cărţile şi aruncându-le pe podea, iar odată ce a găsit ce căuta, s-a pierdut în incantaţiile lui.

Berta a rămas cu privirea în gol, neatentă la ce se întâmplă în jurul ei. Tocmai renunţase la singurul lucru care îi mai lumina viitorul de când aflase că va fi mamă.

– Pregătiţi-vă! le-a strigat Vrăjitorul, continuând incantaţiile şi forţând cazanul să clocotească din nou, mai mult fum, stropi de apă sărind în aer. Atmosfera caldă din căsuţa Vrăjitorului devenise insuportabilă.

După un timp un strigăt a străpuns liniştea nopţii. Era ţipătul Bertei care a simţit cum un cuţit o deschide. Era timpul! Moştenitorul venea, băiatul pe care i-l dăduse înainte de a-l avea.

Încăperea era atât de încărcată de vaporii fierbinţi şi fumul gros că niciunul nu-l vedea pe celălalt, doar din când în când, se mai zărea haina Vrăjitorului alergând prin cameră şi într-un final s-a auzit plânsul unui copil.

Berta nu a apucat să-şi vadă fiul că i-a fost îndepărtat de mâinile mici ale Vrăjitorului, iar până să realizeze ce se întâmplase, se aflau afară, în frigul înţepător al Pădurii lui Godrick. Ce căutau ei acolo? Nu se zărea nimic de jur împrejur, decât copaci şi iar copaci, iar liniştea locului era atât de înspăimântătoare că te cutremura mai rău ca frigul neîndurător.

Tăcuţi, fiecare pierdut în gândurile lui, au luat cărarea băltoasa spre unde credeau ei că este ieşirea din pădure.

Poate a fost şocul celor întâmplate sau faptul că Berta curând s-a prăbuşit extenuată, că cei trei nu au mai găsit calea înapoi. Cărarea băltită spre iesirea din pădure, a dispărut la un moment dat, iar unde se aşteptau ei să se termine pădurea, ea continua şi mai deasă, şi mai adâncă, şi mai întunecoasă.

Sfârşitul Capitolului 1 – Volumul 1 Ora Dragonului

Volumul 1 din Ora Dragonului nu a fost încă publicată. Cu puţin noroc, va vedea lumina tiparului în 2018.

One thought on “Poveste de Craciun

  • 25 decembrie 2017 at 15:01
    Permalink

    U.A.U!
    Nu îmi vine să cred. Ăsta chiar e un cadou de Crăciun mult aşteptat şi de-a dreptul uimitor!
    Foarte, foarte reuşit acest nou început de poveste. M-ai lăsat cu inima cât un purice şi mintea doar la viitoarele întâmplări.
    Îl ador pe Moşneag! 😂 La partea aceea cu casa umilă, am râs teribil! Iar trio-ul e conturat frumos, şi personalitățile lor se îmbină ciudat, dar într-o combinație tare faină. Iar motivul apei… extrem de interesant inserat şi cu atâtea conotații.
    Presupun că nu mult timp, Tom şi familia lui vor fi în prim-plan, ci Moştenitorul.
    Sunt sigură că evoluția lui me va suprinde şi aştept cu mult drag următorul spoiler =)))
    Crăciun fericit! 🤗

    Reply

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *