Infernul

Biblioteca Bodleian, Universitatea din Oxford

Deschid „Infernul” lui Dante.

Plouă afară şi mă gândesc că „Infernul” este doar o subtilă reprezentare a ceea ce întrezăresc pe geamurile groase şi murdare.

Sunt câteva zile de furtuni şi frig când natura îşi strigă suferinţa sub jugul omenesc.

Chiar ieri ascultam un „talk-show” despre „Este încălzirea globală reală sau un instrument de manipulare?” Nu am avut răbdare să ascult până la final, ignoranţa umană este obositoare.

Şi totuşi, parcă „Divina Comedie” sună mai bine decât „Infernul”. Am dat să arunc cartea înapoi pe raft când dintre paginile ei s-a strecurat o hârtie albă, împăturită.

Am ridicat-o şi am citit:

 

Devreme dimineaţa, la trezire când sufletul este încă stăpân pe trupul existenţei…

Mă gândesc uneori ce am de învăţat în această viaţă de mi se pare atât de goală şi inutilă? De ce moare speranţa cu fiecare lacrimă ca din reflex să continui să trăiesc? De ce trăim iluzia fericirii când ea nici nu există? De ce ne încăpăţânam să păstrăm o viaţă lipsită de sens? Frica de moarte? Ce absurditate când aceasta este ieşirea dintr-un test mizerabil! Iubirea, o altă magie a cuvintelor, o altă capcană a vieţii care există doar pentru ca tu să cazi şi să înţelegi că eşti într-un labirint, că nu există scăpare şi că… şi că…

De ce ne iubim călăul şi îl lăsăm să ne chinuie la infinit? De ce ne supunem sistemului şi ne înmulţim ca gândacii ca apoi să stăm să privim nefericirea copiilor noştrii, ştiind că fericirea nu există, iar viaţa este o capcană? Şi ei, ca şi noi, vor face alegerea greşită, pentru că nu există niciuna bună. Şi ei vor zâmbi la apariţia copiilor gândind că au făcut ceva bun, inconştienţi că nu fac decât să alimenteze vraja şi azilul de nebuni al vieţii.

Inutil, inutil, inutil. Nimic nu contează. Ce faci azi sau mâine, dispare în vânt. Bun sau rău, o viaţă mai bună este doar o iluzie. Şi aceia care se bucură de „viaţa minunată” în ochii străini, suferă şi sunt nemulţumiţi. Pentru ce să fii mulţumit? Că ai un corp slab care îmbătrâneşte şi se îmbolnăveşte, că ai o viaţă pe care nu o poţi controla şi eşti mereu la cheremul altora? Că ţi se dă nişte părinţi care in loc să te îndrume te abuzează creându-ţi munţi de traumă şi cele mai multe lacrimi în viaţă? Ce prostie! Fă ce vrei, când vrei, cu cine vrei, pentru că nu contează. Într-o zi totul se va sfârşi şi umanitatea uită. Cine o să-şi mai amintească de greşelile tale? Dar de toate lucrurile incredibil de bune? NIMENI. Odată sub pământ, iluzia vieţii putrezeşte şi se descompune şi cei care rămân în viaţă se învârt în tornada dezamăgirilor, durerii şi dorului. De ce să ne pierdem timpul cu lucrurile şi persoanele care ne dispreţuiesc karmic? Lacrimile sunt menite să îţi spele ochii nu să-ţi cureţe sufletul. Goliciunea în care se zbate sufletul tău, abisul în care îi este prizonier, nu are leac şi se perpetuează cu fiecare viaţă. Umanitatea a inventat plăcerile din agonie şi acum e dependent de ele. Foarte bine, de ce să priveşti hidoşenia vieţii când poţi să o îmbraci în haine de carnaval şi să pretinzi că este frumoasă.

De ce să deschizi ochii să vezi când în jurul tău este pustietate când poţi să visezi frumos că eşti într-o grădină răcoritoare şi parfumată? De ce să distrugem iluzia frumosului de dragul realităţii? Nu scapă nimeni de aici pentru că existăm pentru a fi chinuiţi şi folosiţi, şi bătuţi şi înjuraţi şi blestemaţi şi murdăriţi. Nu asculta cuvintele mincinoase ale vieţii, lăsă liniştea să te învăluie şi închide ochii la viaţă şi la minciunile ei. Lasă noaptea să te acopere ca să nu mai poţi vedea născocirile speranţei care îţi este santinelă în această viaţă. Speranţa este cea care te urmează la fiecare pas, ca pe un prizonier, şi nu te lasă să părăseşti jocul vieţii: „Poate data viitoare fac mai bine”, „următorul sigur mă va iubi”, „în câţiva ani voi…” şi tot aşa, baliverne şi prostii, bla bla bla… hai zâmbiţi, sunteţi la camera ascunsă şi cineva se amuză copios pe seama voastră!

Lăsaţi-mă să merg prin viaţă cu ochii închişi şi să pretind că şi eu văd iluziile voastre, să pretind că gardianul meu îmi este prieten şi bem o bere împreună, să mint frumos atunci când iubesc şi să tai cu sabia inima în mii de bucăţele atunci când am nevoie să scap de ea. Să pretind că sunt bună şi să le urez toată fericirea din lume celor care mi-au rănit sufletul la infinit şi să-mi aplic leucoplastul spunându-mi că aşa a fost să fie, probabil karma care tocmai a mai încasat o datorie. Dar karma nu încetează să încaseze, iar tot ce dă sunt daruri frumos împachetate, iar între funde colorate se află cutia Pandorei.

Voi putea eu vreodată să las aceste rânduri să fie văzute şi de alţi ochi? Nici măcar ai mei nu văd prin ceaţa prin care scriu, pentru că este interzis, iar soldaţii Speranţă sunt cu ochii pe mine ca nu cumva să deschid ochii cuiva şi să-i vadă pentru ceea ce sunt. Să te prăpădeşti de râs la toate gândurile şi vorbele sădite de ei, cât de bine sună şi ce pânză groasă ţes în jurul tău, să te strângă şi mai tare până te sufocă. Iar în ceasul morţii când ar trebui să te bucuri şi să-i râzi vieţii în faţă că HA HA HA „am scăpat!”, santinela ta Speranţa îţi şopteşte: “Ne vedem în următoarea şi va fi mai bine”. Atunci să înţelegi că nu există scăpare atâta timp cât există viaţă.

Să nu răspunzi când te întreabă cineva dacă vrei să te căsătoreşti, să ai un copil sau mai mulţi, o familie pentru că este o capcană. Nu te întreabă cei care sunt legaţi cu puţine corzi şi încă mai mişcă prin viaţă. Te întreabă cei blocaţi şi amărâţi, cei paralizaţi în lanţurile grele ale acestei minunate familii cu copii pentru că Speranţa lor le zice că au făcut un lucru bun şi să fie mândri, au adus încă un suflet ca să fie chinuit, iar ei, părinţii sunt aici ca să le fie călăi. Dar ei ascultă la cuvintele Speranţei când le spune că este pentru binele lor să le frângi aripile, să îi legi de mâini şi de picioare, să-i minţi şi să-i laşi să plângă pe podea legaţi tun, lăsându-i să se târască pe pământ ca nişte viermi. Şi tu eşti mândru că ai făcut un lucru bun în această viaţă. Ai dat viaţă unui vierme pe care îl hrăneşti cu noroi şi pucioasă.

Spun „NU!” la tot ce îmi ziceţi. Trăiţi voi viaţa de mână cu Speranţa, iar eu voi îmbrăţişa Moartea, poate îmi va fi un companion mai bun.

Dar, STAI! „POATE” este cuvântul Speranţei care nu renunţă şi poartă bătălia de recuperare a unui suflet rebel. Şi Moartea este soră cu Viaţă şi cine are acelaşi părinte nu poate fii atât de diferit. Deci să nu vă încredeţi nici în Moarte pentru că ea vă aruncă înapoi în mâinile Vieţii. Este recuperatorul de suflete, care cred că au scăpat.

Aşadar, mult succes dragii mei, pentru că nu există ieşire, iar Speranţa este gardianul vostru!”

Nu s-a semnat, dar am stiut ca este un mesaj din Univers!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *