Bastardul şi Faraonul

Sunt oameni care distrug tot ce este bun în viaţa lor.

M-am născut în Egiptul Antic. Fiul concubinei preferate, nu aveam să devin Faraon.

Faraonul, în Egiptul Antic, era considerat un zeu întrupat. Ceea ce mă făcea pe mine jumatate zeu – jumătate om. Asta îmi aducea respect şi promisiunea unui viitor scăldat în bogăţie şi glorie.

În schimb ce mi-a adus mie a fost suferinţă, moarte dar şi eternitatea.

Când mama s-a îndrăgostit de un curtean, Faraonul l-a condamnat la moarte pentru trădare – nu poţi atinge proprietatea zeilor! Pe mama în schimb a ţinut-o lângă el ca să o pedepsească zilnic. O iubea atât de mult încât „trădarea” l-a înnebunit. Din fiul preferat am ajuns „Bastardul”. 

Deşi eram invitat la masa Faraonului, mi se oferea mâncarea pe jos, lângă masă. Când îl întrebam din priviri de ce mănânc alături de câinii lui, îmi zicea cu un zâmbet părintesc: „Să nu uiţi niciodată că eşti doar un Bastard. Nu vei moşteni regatul meu şi nici nu vei dobândi eternitatea după moarte.”

Tatăl meu, Faraonul, a avut dreptate – nu i-am moştenit Regatul, dar am cunoscut Eternitatea, iar el nu era nicăieri pe acolo.

Zeii oamenilor, cu toată puterea şi Imperiile lor, se transformă în praf în final.

Şi deşi eu mâncam de pe jos, iar mama era martoră la cum Faraonul împărţea favorurile cu celelalte concubine şi copiii lor, noi am fost cei care i-am bântuit visele şi clipele în trezire. Mintea lui obsesivă nu căuta decât metode prin care să ne facă pe noi să suferim, iar el îmbătrânea şi se şubrezea sub greutatea amărăciunii lui.

Faraonul nu mai avea ochi pentru frumoasele şi tinerele concubine care i se aduceau cadou pentru că el era ocupat să-şi pedepsească concubina „preferată”. Şi astfel, Faraonul a murit de o boală necunoscută. „Otrăvit de propria amărăciune”, l-am auzit pe Preot vorbind cu altul la ceremonia îmbălsămării. M-am ascuns după perdelele grele care protejau încăperea de căldură, cu palma peste nas şi gură ca să nu vomit. Am stat ore în şir observându-mi „călăul” cum este desfăcut în bucăţi de alţii în încercarea inutilă de a-l pregăti pentru Eternitate.

Îmi veneau atunci în minte momentele în care mă strigase „Bastardule” şi când m-a numit comandantul oştilor lui, nu pentru mărire, ci pentru a mă trimite la moarte. Nu înţelesese el, că cel care mănâncă de pe jos şi e privit cu ură creşte puternic şi viaţa înclina balanţa în favoarea celui nedreptăţit. Aceasta era pedeapsa supremă pentru concubina necredincioasă. Mintea lui infectată cu ură şi disperare, a trimis copilul în vârstă de doar 19 ani la război, să conducă prima linie.

Când m-am întors cu pieptul făcut ferfeniţă, Faraonul a picat din picioare cu o singură sclipire în ochi – îşi trăise viaţa chinuind nişte persoane pe care uitase să le iubească. Eram eu însumi pe moarte, dar când mă gândesc la privirea lui sticloasă, ştiu că era un om distrus care avea să moară fără satisfacţia de a fi trăit. Nici bogăţia, nici pielea fină a concubinelor lui, nici titlul sau puterea, nici măcar faptul că era venerat ca un zeu încarnat, nu-i adusese vreo plăcere, pentru că Faraonul în ura lui, renunţase la iubire, distrugând singur ce era bun în viaţa lui.

Concubina trădătoare şi Bastardul lui i-au supravieţuit. Ea a recâştigat locul respectuos la curte, a murit de bătrâneţe, eu am devenit un Zeu!

 

One thought on “Bastardul şi Faraonul

  • 15 august 2017 at 09:50
    Permalink

    Of, dragul meu Andrea!
    Cum pot să te îndrăgesc mai mult şi să te compătimesc atât când trecutul tău e atât de dureros şi viitorul tău atât de primejdios?

    Foarte frumos, Sylvie!
    Ma vreau aşa fragmente! :>

    Reply

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *