Prinţul

Dacă nu ai citit încă „Cină cu Machiavelli„, îţi recomand să începi acolo pentru că această poveste este continuarea aceleia.

Florenţa, 1501, Acasă la Machiavelli

– Îmi aduc aminte de un prinţ pe care l-am cunoscut cu mulţi ani în urmă. Să tot fie 7 ani de când acesta a fost trădat de oamenii lui şi ucis. Nu a avut o viaţă prea uşoară, în schimb, personalitatea lui l-a făcut faimos şi cred că imaginea lui va inspira multe poveşti pe viitor. Şi el ca şi mon signor Machiavelli considera că este mai bine să fii temut, decât iubit, deşi consider că generaţiile viitoare vor ajunge să-l iubească şi să aprecieze ce a încercat el să facă.

Cancelarul Machiavelli se arătă deosebit de interesat de povestea mea, încât, ca să nu mă întrerupă, îmi puse el în farfurie un copanel de prepeliţă, cartofi aromaţi, o felie groasă din purceluşul fript şi cu un măr în gură şi apoi mi-a reumplut paharul cu vin.

Ochii îi sclipeau ca ai unui copil când îi spui poveşti nemaiauzite.

– L-am cunoscut într-una din călătoriile mele. M-a prins seara într-o ţară prea săracă ca să găseşti taverne sau cârciumi în fiecare sat. Eram singurul călător rămas, iar cel care mă adusese până acolo, mergea într-o altă direcţie “departe de acele locuri blestemate” – cum le numea el. Aşa că am fost nevoit să cobor la poalele unui deal pe care era construit un oraş nu prea mare, dar care era bine protejat de ziduri înalte. Această ţară săracă, deşi nu avea mai nimic de prădat, era poarta către Europa şi marile imperii creştine şi fusese de prea multe ori călcată de turci ca să mai conserve ceva din măreţia ei naturală. Călătorul care mă luase cu el o bucată de drum îmi povestea despre sărăcia şi frica în care trăiau locuitorii acelei ţări, terorizaţi atât de turci cât şi de prinţul lor, care conducea cu tiranie ţara. Dar asta povestea el, negustor care îşi pierduse nişte afaceri odată cu venirea la domnie a acestui prinţ, deci l-am considerat un pic părtinitor.

Imagine de pe Google.
Imagine de pe Google reprezentând o reconstrucţie a Curţii Domneşti de la Târgovişte.

Aveam de gând să cer adăpost şi să-mi plătesc o masă în acea seară, iar a doua zi, pe lumină să pornesc la drum. Comerciant fiind de obiecte de artă, nu prea aveam ce afaceri să fac într-o ţară atât de săracă şi aflată în război. Îmi doream doar un pasaj sigur către Imperiul Ungar.

Am urcat dealul, doar ca să observ în lumina lunii, silueta unui bărbat. I-am simţit privirea întunecată fără să-i pot zări faţa. Silueta neagră era dreaptă şi rigidă ca a unui comandant pe câmpul de bătălie. I-am recunoscut statutul după cum se menţinea nemişcat pe ziduri şi felul cum mă privirea, încercând să caute în mişcările mele dacă sunt un călător pierdut sau o ameninţare pentru acel oraş. Am bănuit că el trebuie să fie ofiţerul de gardă, însărcinat cu protecţia zidurilor, astfel încât am strigat către el, rugându-l să ordone deschiderea porţilor.

– Hei… comandante…

Silueta a rămas nemişcată, iar pe chipul întunecat parcă vedeam două lumini pe post de ochi cum mă urmăreau. M-am gândit că poate nu mă înţelege şi mi-am folosit cunoştinţele de latină, greacă şi chiar slavă, să cer permisiunea în cetate.

– Sunt un călător. Caut adăpost pe timp de noapte şi un castron de mâncare.

Silueta a ridicat braţul, semnalând unor soldaţi care nu se vedeau din spatele zidurilor şi porţile de fier au început să se mişte greu şi cu zgomot. Silueta a dispărut de pe ziduri, bănuiam că venea în întâmpinarea mea.

Cu braţele deschise şi palmele la vedere am înaintat către două straje care îşi menţineau armele la vedere, rigide, pregătite de vreun atac. Imediat lângă ei şi-a făcut apariţia silueta de pe ziduri. În lumina făcliilor, l-am văzut pe comandatul acestor străjeri care fără să fie nevoie de nici un alt semn din partea acestuia, se retraseră şi lăsară porţile de fier să coboare în spatele meu.

Comandantul lor era mic de înălţime, dar avea umerii laţi, pieptul puternic, purta haine negre, şi o expresie rece pe faţă. Ajuns lângă el, i-am văzut ochii negri, aproape invizibili în noapte, dar care păstrau lumina inteligenţei în ei. Faţa lungă, palidă şi osoasă, o mustaţă groasă şi neagră, iar părul lung şi lucios ca pana corbului îi ajungea până la umeri. Nu era îmbrăcat milităreşte, din contră, haina neagră era frumos brodată cu flori şi simboluri tradiţionale locale. În picioare avea cizme înalte, din piele lucioasă, iar pe frunte ţinea o căciulă neagră de blană. Îmi era clar că acest om nu era un simplu comandat de oşti, ci un prinţ.

M-am înclinat în recunoaştere, iar nasul lui lung şi ascuţit parcă m-ar fi adulmecat. Mi-a făcut un semn cu mâna şi l-am urmat într-o clădire aproape de porţi. După respectul şi reacţia străjilor pe lângă care treceam, am înţeles că acesta nu este un simplu Prinţ, ci era un conducător respectat, dar şi temut. Mulţi nu îndrăzneau să ridice privirea către el, lăsând-o în pământ, feţele palide şi braţele rigide pe armele lor.

Prinţul era sprinten şi până să ajung în încăperea în care se făcuse nevăzut, el era deja aşezat pe jilţul lui, ca un tron de lemn care se afla în mijlocul încăperii. Am simţit atmosfera cum se schimbă în jurul meu. În ciuda focului care trosnea lemnele din şemineu, încăperea era rece ca un mormânt, lumina aruncată de nişte lumânări aşezate pe masa rotundă de lângă el, era insuficientă, prin geamurile subţiri se auzea vântul cum şuiera cu furie, iar ploaia care începuse timid cu câţiva stropi mai devreme, acum curgea şiroaie pe geam.

M-am apropiat uşor de jilţul Prinţului, cumva contagiat de teama celor din jur şi de atmosfera furtunoasă care parcă s-a produs în momentul în care am păşit în această încăpere. Doar doi străjeri la intrare, în rest, încăperea era goală.

– Ce limbă preferi, m-a întrebat Prinţul în latină. Vocea îi era rece şi seacă, iar tunetele care se auzeau afara îmi dădeau fiori. Signor Machiavelli, crede-mă că nu sunt un om uşor de impresionat, dar acel Prinţ avea ochii vii, restul părea mort în jurul lui. Am pus totul pe seama oboselii şi frigului care părea să fi pus stăpânire pe corpul şi mintea mea, dar recunosc că nu voi uita niciodată imaginea Prinţul aşa cum am perceput-o eu, în acea seară. Era înspăimântător. Era ca şi când vorbeam cu însăşi Moartea.

– Greaca îmi este cea mai familiară, deşi comand latina la fel de bine, a fost răspunsul meu.

Prinţul a înclinat uşor din cap, sau poate doar mi s-a părut, era atât de întuneric în încăpere.

– Numele şi scopul vizitei, a fost răspunsul lui în greaca cea mai simplă, deşi cu un uşor accent local. Prinţul era evident educat în mai multe limbi clasice, şi bănuiam că nici limba vorbită în Imperiul Otoman nu îi era străină. Ceva în portul lui purta amprenta otomană.

– Numele meu este Andrea Atalo Ambrosio, sunt un negustor grec, în drum spre Ungaria. Apelez la ospitalitatea Prinţului pentru un loc uscat unde să înoptez şi puţină mâncare. Mâine, odată cu răsăritul soarelui, voi găsi un alt călător care să mă acompanieze la graniţa cu Ungaria.

– Nu vezi prea mulţi călători prin locurile astea, suntem în război cu turcii, fu răspunsul sec al Prinţului. Dar nu vreau să se ducă vorba că un călător a cerut adăpost şi ospitalitate la curtea Prinţului Vlad şi nu a primit-o.

Prinţul m-a poftit să mă aşez la masa rotundă din apropierea tronului. Pe lângă lumânările aşezate în şfetnice, se afla o fructieră cu mere şi un platou cu o bucată de carne rece şi un colţ de pâine. M-am aşezat şi am început să mănânc alimentele oferite. Nu mâncasem nimic toată ziua, iar carnea aceea rece şi pâinea puţin întărită erau delicioase. Cu înghiţituri mari, sub privirea Prinţului, am mâncat tot din farfurie. Când am terminat, Prinţul s-a ridicat de pe tronul lui şi din carafa de lângă el, mi-a turnat în propriul lui pahar un vin gros şi roşu. L-am băut pe nerăsuflate, bucurându-mă de buchetul şi textura lichidului. Vinul Prinţului era mult mai tare decât cel produs pe aceste meleaguri şi a reuşit să mă încălzească şi să mă ameţească în aceiaşi măsură. Cu stomacul plin şi cu setea potolită, încăperea nu mai părea atât de rece şi parcă nici persoana prinţului atât de ameninţătoare.

– Nu eşti un simplu negustor, aşa-i? Mă luă prinţul la interogat, aşezându-se pe scaunul din faţa mea. Privirea lui parcă aduna informaţii pe faţa mea.

-Statura dreaptă, privirea hotărâtă, faţa care nu trădează gânduri, trăsături fine, degete lungi de nobil, dar braţe puternice, obişnuite să mânuie sabia, nu-i aşa negustorule? Mi-a făcut Prinţul o caracterizare rapidă.

Aveam impresia că pe măsură ce mă descria pe mine, de fapt se descria pe el. Tot ce spusese el despre mine, i se aplica lui. Am aprobat tot ce observase cu privirea lui ageră. Am fost surprins să-l văd zâmbind uşor pe sub mustaţă. După cum îi picau fălcile în jos nu părea să fie obişnuit cu astfel de grimase. Şi totuşi, prinţul avea şarmul lui, atunci când dorea. A bătut aprobator în masă cu palma, doar cât să-mi observe atenţia. Era un test am realizat prea târziu, ca să-mi verifice reflexele. Inteligent Prinţul!

– Un negustor crescut în armată… ai reflexe bune dar multă stăpânire de sine. Şi… nu îţi este frică de mine.

– De ce mi-ar fi frică… Prinţul are intenţii rele faţă de mine? I-am răspuns.

– Doar dacă lucrezi pentru turci! Fu răspunsul lui rapid şi aspru. Am citit în reacţia lui că nimic nu ar fi fost prea crud pentru cel care lucrează pentru turc.

– Nu am nici măcar legături comerciale cu turcii, afacerile mele sunt pe meleagurile occidentale.

Prinţul s-a retras, rezemându-se de spătar, dar neluându-şi privirea de pe faţa mea.

– Te cred… nu eşti un mişel de turc. Spune-mi, ai relaţii pe la curtea ungară?

Am înclinat din cap.

– Mă pot încrede cu un mesaj către vărul meu Matia Corvin?

Nu puteam refuza un serviciu celui care îmi arătase ospitalitate, plus că Prinţul îmi plăcea din ce în ce mai mult. Şi eu lui pentru că îmi zâmbea tot mai mult.

– Bun, bun… nu ştii în cine să te mai încrezi. Mai degrabă încredinţez un mesaj unui străin decât oamenilor mei. Viermele caliciei şi nestatorniciei, se înfruptă din sufletele boierilor mei. Ai auzit vorbindu-se de mine, negustorule soldat?

– Nu prea multe, recunosc, Prinţe!

– Păi atunci, permite-mi să mă prezint. Sunt Vlad al III-lea “Dracu”, Prinţul Ţării Româneşti, pe meleagurile unde te afli. Tatăl meu a fost prinţul Vlad al II-lea, Ordinului Dragonului, în lupta crucii împotriva mişeilor de turci. Ţărişoara asta o ţine Dumnezeu, deşi poziţia ei la graniţa dintre creştinism şi infideli ne obligă la multe compromisuri. Am trăit 6 ani la turci ca ostatic politic, alături de fratele meu mai mic Radu, care acum complotează cu boierii mei ca să mă detroneze. Îi cunosc pe turci cum nu se cunosc ei înşişi. Le ştiu forţa militară, dar le ştiu şi slăbiciunea sufletului. Tata a fost ucis de Vladislav al-II-lea pentru tronul Ţării Româneşti, iar fratele mai mare Mircea a fost îngropat de viu de boierii de la curtea aceasta, din Târgovişte. La numai 17 ani, cu o armată de turci, l-am alung pe criminalul tatălui meu şi am preluat tronul, doar ca să fiu alungat 2 luni mai târziu de acesta. 8 ani de zile am strâns oşti şi am negociat suportul turcilor, promiţându-le supunere pentru a-mi răzbuna tatăl şi fratele, redobândindu-mi tronul. L-am ucis pe Vladislav al-II-lea şi m-am răzbunat pe boierii trădători, în duminica Paştelui.

În timp ce el povestea cu vocea aspră şi lăsând pasiunea urii să renască pe faţa lui, ascultam vântul cum manifesta trăirile lui, şuierând cu şi mai multă furie, trosnetele lovind unul după celălalt, întreaga natură alăturându-se urii acestui Prinţ. Mă gândeam la un alt conducător genial, care fusese nevoit cam la aceiaşi vârsta să-şi pedepsească duşmanii. Şi el ca şi Prinţul arătase furie şi tărie de caracter în faţa inamicului. Un conducător dacă vrea să-şi elimine definitiv duşmanul şi să descurajeze viitoare comploturi trebuie să se arate nemilos şi să smulgă viţa bolnavă din rădăcină, transformând-o în cenuşă. Ce şansă avea acest Prinţ, într-o ţară mică şi săracă să se facă atât de temut încât nimeni să nu îndrăznească să-i ameninţe poziţia, dacă nu arătând o cruzime monstruoasă? Tânărul de 17 ani care plecase pe drumul răzbunării, preluând cu forţa moştenirea tatălui său, nu avusese altă opţiune decât să se transforme într-un monstru pentru ceilalţi. Iubirea supuşilor lui nu era suficientă aici, pentru că aceştia erau în general ţărani şi negustori, nu oameni pregătiţi să dea piept cu turcii. Înţelesesem din discuţia mea cu Prinţul că el avea nevoie de o armată puternică ca cea promisă de Matia Corvin, regele Ungariei şi pe care o aştepta înainte de bătălia decisivă cu turcii. Numai că acest rege, se lăsa aşteptat, deşi el ar fi fost următorul vizitat de turci dacă Prinţul nu reuşea să-i oprească  aici într-o luptă decisivă. L-am întrebat dacă nu era mai bine pentru ţărişoara lui să plătească tribut turcilor şi să-şi scoată oamenii din război.

– Dumnezeu a dat acestui popor de ţărani, războiul. Este alegerea noastră dacă luptăm de partea creştinătăţii sau a infidelilor. Unde este demnitatea noastră de oameni dacă creştini fiind, îl ucidem pe fratele nostru în timp ce ne oferim tribut întreaga existenţă? Mai merită să trăieşti ca slugă la turci, când poţi să mori pentru credinţa şi libertatea tărişoarei tale? Am trăit suficient printre turci ca să ştiu că noi pentru ei suntem mai prejos decât animalele, iar datoria mea de Prinţ al Ţării Româneşti este să redau libertatea şi demnitatea înapoi românilor de pretutindeni. Turcii ne violează femeile şi ne fură copiii să-i înveţe să se închine strâmb şi să îşi ucidă fraţii. Mai bine îi omor eu pe toţi decât să-i las să fie pângăriţi de turcul mişel.

Am rămas la sfat până târziu în acea noapte, iar a doua zi când soarele era mare şi strălucitor pe cer, iar ploaia încetase, nu am mai putut să-l părăsesc pe Prinţ, convins fiind că nu-l voi mai vedea vreodată. Într-o singură noapte am învăţat să simt durerea lui şi să recunosc în statutul acestui om, un suflet mare. Acest om fusese nevoit să-şi vândă sufletul Diavolului să-şi apere ţărişoara şi să o scape de sub influenţa turcilor. Primind mesaj că turcii deja călcaseră pământul ţării lui într-un număr uriaş (I se raportase undeva la 100-120.000 de soldaţi), Prinţul reuşise să strângă o armată de 30 000 de oameni, mulţi ţărani fără pregătire militară, astfel încât bătălia părea pierdută. În speranţa că regele Ungariei va trimite întăriri aşa cum promisese, rămânea doar să tragem de timp. Împreună cu Prinţul şi câţiva dintre conducătorii de oşti din subordinea lui, am petrecut nopţi întregi făcând un plan care avea să-i oprească pe turci şi care să-i oblige să se retragă. Nu se putea pune problema la o luptă în câmp deschis astfel încât oamenii lui au fost nevoiţi să ardă ogoarele, să abandoneze satele şi să mute populaţia în munţi, să otrăvească fântânile, lăsând o armată uriaşă fără alimente, timp in care s-a evitat orice întâlnire cu armata turcă care înainta pe un pământ distrus. În timp ce călăream alături de emisarii Prinţului, ordonând retragerea populaţiei şi arderea ogoarelor, am fost martor la milioane de ochi înlăcrimaţi în timp ce bărbaţii îşi ardeau casa construită cu braţele lor, ogoarele muncite cu truda a generaţii întregi, femei şi copii care se retrăgeau cu obrazul ud şi roşu de ruşine că trebuie să fugă din faţa turcului. Tinerii băieţi se înrolau în armată prea ruşinaţi să se ascundă în peşteri cu bătrânii, femeile şi copiii. Majoritatea nu aveau să se mai întoarcă acasă. Prinţul vedea suferinţa celor care îl recunoşteau ca domnitorul lor, iar ruşinea şi suferinţa lor, îi îngheţau sufletul făcându-l şi mai nemilos, planurile lui devenind din ce în ce mai crude.

– Lovirea turcilor trebuie să fie atât de cruntă încât generaţii întregi să nu mai îndrăznească să păşească pe acest pământ, le strigă el oamenilor săi apropiaţi.

Doar noi doi fiind într-o noapte, încă urmărind hărţile şi recapitulând următoarea retragere, mi-a mărturisit.

– Ştii că oamenii simpli numesc ordinul Dragonul ca fiind Diavolul? Turcii sunt un popor superstiţios, dacă i-am face să creadă că se luptă cu însuşi Diavolul, nu ar mai avea curaj să mai pună piciorul în ţărişoara mea.

– Atunci este cazul să le arătăm cu cine au de-a face, i-am răspuns. Alexandru cel Mare îşi arăta viclenia prin atacuri nocturne de demoralizare şi îşi hăituia inamicul până când oamenii dezertau şi părăseau bătălia. Diavolul este o creatură a nopţii şi a focului. Putem coborâ iadul asupra taberei turceşti. Dacă reuşim să punem mâna pe conducătorul lor…

– Sultanul, Mahomed al II-lea, este în fruntea armatei turce… da, am să comand un atac nocturn, le vom arde corturile, iar capul Sultanului îl voi trimite într-o ţeapă la Constantinopol.

În grupuleţe mici, unul condus chiar de Prinţ, altul de mine şi restul de comandanţii lui, am purtat un atac feroce în noaptea lui 1462. Prinţul era un războinic neânfricat, ca o fiară s-a năpustit asupra turcilor, urletele lui sunau ca ţipetele Diavolului şi împreună cu oamenii lui, am coborât Iadul pe pământ. Sultanul a reuşit să fugă cu un grupuleţ de ostaşi, dar Emirul lui a fost prins şi foarte mulţi turci ucişi. Nu ne-am permis să sărbătorim victoria pentru că ne temeam de o regrupare a turcilor şi reînceperea bătăliilor. Eu am sugerat o regrupare în munţi, ca să atacăm de pe versanţi dându-ne un avantaj, dar Prinţul a ales să-şi folosească oastea în a aduna leşurile turcilor picaţi în atac şi pe fiecare în parte l-a aşezat într-o ţeapă. Chiar şi cei răniţi, încă în viaţă, au avut parte de acelaşi tratament. Nu îţi poţi imagina, mon signor Machiavelli, groaza pe care a putut să o inspire pajiştea aceea de ţepi cu leşurile turcilor, arăta ca o pădure a iadului. Oamenii Prinţului după ce i-au îndeplinit porunca şi au tras până la ultimul turc în ţepi, s-au îndepărtat îngroziţi, făcându-şi semnul crucii şi întrebându-se dacă nu-l serveau cumva pe însuşi Diavol atât de mare era cruzimea pe care o arătase acest Prinţ. Capul Emirului a fost trimis Sultanului, care văzând de ce este în stare Prinţul Vlad, a odonat retragerea.

– Scopul scuze mijloacele, a concluzionat cancelarul Machiavelli.

– Bănuiesc că aveţi dreptate, mon signor. Nu văd cum altfel Prinţul ar fi putut obţine vreo victorie împotriva unei armate atât de mari ca cea a sultanului Mahomed.

– Si ce îmi mai puteţi spune despre acest Prinţ, mon signor. Pare să fi fost un mare conducător, iar oamenii lui măcar l-au iubit pentru că i-a scăpat de turci?

– Natura umană este slabă şi fricoasă. Deşi în parte îi erau recunoscători, Prinţul aplica aceleaşi măsuri crude nu doar turcilor, ci şi supuşilor neascultători şi trădători. Nu la mult timp după ce l-am părăsit pe Prinţ, continuându-mi călătoria în Ungaria, am auzit că cel care trebuia să-i vină în ajutor, regele Ungariei Matia Corvin, l-a arestat de fapt, iar tronul a fost preluat mai întâi de fratele mai mic, apoi mai târziu chiar de Matia Corvin. Am vrut să-l vizitez pe Prinţ, la închisoarea lui din Ungaria, dar vizitele nu erau permise şi fiind urmărit de informatorii regelui am fost nevoit să părăsesc ţara. Am auzit că ar fi fost eliberat şi pentru un an de zile a redevenit Prinţul Ţării Româneşti, continuându-şi lupta contra turcilor. A fost trădat de oamenii lui, iar capul lui a fost trimis într-o ţeapă la Constantinopol.

Cancelarul Machiavelli deşi foarte animat de povestea mea, păstra tăcerea.

– Este într-adevăr grea soarta celor pe care Dumnezeu îi alege să-l slujească ca Prinţi. Nu văd cum altfel ar fi reuşit Prinţul Vlad să-şi păstreze onoarea, tronul şi capul pe umeri când lupta lui era o luptă a sufletului.

Am închinat un pahar în cinstea Prinţului Vlad pe care, într-un mod foarte straniu, l-am iubit ca şi pe Marele Alexandru. Destinul lui i-a fost potrivnic şi sabia smulsă din mână prea din vreme. Dumnezeu nu pare să se hotărască ce să facă cu acele spirite prea mari pentru timpurile lor, decizând cumva că poate nu este momentul potrivit şi umanitatea trebuie să mai păşească prin întuneric până să primească lumina lui.

One thought on “Prinţul

  • 22 mai 2017 at 15:01
    Permalink

    M-ai lasat fara cuvinte! Legatura pe care ai facut-o intre Vlad Tepes si „Printul” lui Machiavelli este pur si simplu geniala. Nu ma asteptam la asa ceva. Si nu pot sa cred cat de bine sa imbina povestile.
    Tu cand te pui pe scris, intreg Universul conspira ca sa scoti ceva genial.

    Reply

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *