Cină cu Machiavelli

Florenţa, 1501

I-am menţionat în treacăt Signorei Maria, cârciumăreasa, că nu voi cina ca de obicei pentru că am acceptat invitaţia domnului cancelar, Niccolò Machiavelli. Ca prin minune, haina mea bună de călătorie a dispărut, reapărând scuturată de praf şi curăţată de scame. La fel şi pantalonii şi ghetele.

I-am mulţumit cârciumăresei durdulii cu obrajii dolofani şi extrem de roşii, adăugând câţiva florentini la plata mea zilnică pentru cazare şi mâncare.

Când ceasul a bătut de şapte ori, în faţa Tavernei Luminoase a tras o trăsură mai elegantă ca cele pe care le vedeai alergând prin oraş. Din ea a coborât valetul care îmi adusese mesajul cancelarului.

Fără prea multe vorbe, m-am urcat în trăsura caponată cu material gros, înflorat şi vesel colorat. Valetul s-a alăturat birjarului, în faţa trăsurii, oferindu-mi intimitate în timpul călătoriei.

Legănat de mişcarea trăsurii, prin cap mi-au alergat imagini de la întâlnirea mea cu maestrul Michelangelo. Nu am mai auzit de la el. Ştiu doar că a acceptat lucrarea în stilul lui simplu, luând schiţele mele pentru studiu. Încă nu am discutat despre plata lucrării, ceea ce însemna ca înainte de a părăsi Florenţa trebuia să-i fac o vizită la atelier. Afacerile şi nerăbdarea mea, mă îndemnau să-mi continui călătoria către Veneţia. Îmi făcusem un obicei de a nu zăbovi mult într-un loc, astfel nu era timp nici de prieteni şi nici de a-mi face duşmani. Oamenii nu-mi reţineau chipul neschimbat dacă era să mai trec, ani mai târziu, prin acelaşi loc. Din fericire, lumea este mult prea largă, iar eu eram un călător energic, revenirea mea într-un loc se făcea la schimbarea unei generaţii. Probabil că mă voi mai întoarce în Florenţa după ce maestrul Michelangelo va părăsi această lume, ceea ce era păcat; poate reuşim să stabilim o corespondenţă la distanţă şi astfel eu să-i mai comisionez şi alte lucrări!

Casa cancelarului era undeva pe o colină de unde Florenţa strălucea în lumina apusului de soare. Curând aveau să se aprindă felinarele, iar străzile înguste vor prinde un aer misterios. De multe ori, înainte de a putea închide ochii noaptea, făceam o plimbare lungă, de câteva ceasuri, pe străzile pietruite ale oraşului.

Părăsind trăsura, un curent rece mi-a fluturat gulerul înalt al cămăşii, lăsând un fior de gheaţă să-mi străbată întreg corpul.

– Se răceşte vremea, vine toamna, mon signor! Comentă valetul, zâmbind vesel.

Mi-am tras haina mai aproape de corp, constatând cum fiorul de frig s-a transformat într-unul de rele previziuni. Ceva în interiorul meu mă îndemna să părăsesc oraşul cât mai curând posibil, evenimente grave apropiindu-se.

Firea mea, mereu acompaniată de Moarte şi suferinţa pierderii mă „avertiza” că natura veselă a florentinilor va fi zguduită în curând de un eveniment care să le reamintească cât de scurtă era „misiunea lor” pe acest pământ. Poate că era vorba de vreo iarnă grea, o inundaţie, un puseu de boală sau chiar război.

De când familia Medici fusese alungată de la conducerea Florenţei, se zvonea că aceştia îşi adunau forţele pentru a se întoarce, şi crudă le va fi răzbunarea contra celor care complotaseră împotriva lor. Palatul familiei, Palazzo Piti, era folosit şi jefuit de celelalte familii nobiliare. Se zvonea că însuşi cancelarul Machiavelli îşi ornase noua lui casă cu opere de artă aparţinând familiei Medici.

Cancelarul Niccolò Machiavelli, mă aştepta în capul scărilor de piatră. Un bărbat tânăr, la vreo 32 de ani, slab şi ascuţit la faţă, cu nişte ochi vioi, scufundaţi în cap, îşi desfăcu braţele să mă primească ca pe un prieten.

Amintindu-mi de rolul pe care aveam să-l joc, de simplu călător, un comerciant de obiecte de artă, nu sărac dar nici nobil din naştere, mi-am aplecat capul şi trunchiul în faţă, într-o reverenţă.

Cancelarul a coborât repede treptele care ne despărţeau şi cu braţe ferme m-a ridicat.

– Mon signor, te rog, mă onorezi de două ori. Acceptând invitaţia mea la cină este deja prea mult.

Portret in ulei (de Santi di Tito) reprezentandu-l pe Niccolo’ Machiavelli (Florenţa, 1469 – Florenţa, 1527), scriitor, politician şi filozof. Florenţa, Palazzo Vecchio (Photo by DeAgostini/Getty Images)

Îmi ridic faţa către cea a cancelarului ca să descopăr în privirea lui strălucirea unei inteligenţe rar întâlnite în rândul oamenilor.

„Iată un om despre care omenirea va vorbi multă vreme”, mi-am zis. Orice pretenţii de a-mi ascunde „cunoştinţele” şi „experienţele” nemăsurate, erau în van. L-aş fi jignit dacă aş fi pretins că sunt doar un simplu comerciant.

Astfel încât m-am îndreptat, venindu-i cu un cap deasupra creştetului lui. Acum cancelarul fu’ nevoit să îşi ridice capul ca să mă poată privi în ochi. Lucru care nu-l deranjă absolut deloc, din contră, îmi zâmbi recunoscător pentru sinceritate şi bucuros îmi făcu semn cu braţul să-l urmez, în sus pe scări.

– Mon Signor Ambrosio, faima te precede. Informatorii mei („deci au existat informatori care i-au adus veşti despre mine. Oare ce i-au povestit?”) m-au avertizat că eşti un nobil umil şi discret în afacerile sale. Să-mi fie cu iertare dacă adunând informaţii despre domnia voastră vă supără, dar cu familia Medici în exil, nu poţi fi precaut suficient. Este de datoria mea să protejez Republica Florentină de orice ameninţare şi de aceea orice comerciant, negustor nou aici este verificat în amănunte. Trebuie să recunosc, că nu am primit suficient de multe informaţii despre mon signor Ambrosio, se pare că sunteţi destul de discret cu originile familiei.

Cancelarul vorbea pe un ton neutru, declamându-mi simplu şi deschis, îngrijorarea care i-a produs-o prezenţa mea în oraş. Dar acesta nu-mi permise să îmi justific în vreun fel prezenţa în oraş, pentru că îşi continuă discursul, privindu-mă din când în când pentru a-mi citi reacţia. Lipsa mea de reacţie, în schimb, părea să-l fascineze, să-i mărească strălucirea din privire şi să-i lumineze faţa palidă, mai mult decât să-l sperie.

– Mon signor, nu-mi pot exprima în cuvinte suficient de bine bucuria de a vă avea alături de mine la cină. O persoană cu experienţa domniei voastre este destul de greu de găsit. Sunt onorat!

De data aceasta, cancelarul Machiavelli, fu’ cel care se înclină în faţa mea, înainte de a mă invita în salonul luminos, unde o masă bogată fusese deja pregătită.

Trebuie să recunosc că acesta a reuşit să-mi stârnească curiozitatea în aceiaşi măsură. Oare ce gen de informaţii îi aduseseră informatorii săi şi cât din acestea au fost reinterpretate prin lupa inteligenţei sale.

Încăperea era bogat decorată, aglomerată de obiecte de mobilier din lemn greu, tapiţerii colorate şi tablouri, după moda vremii. O masă mare se afla în mijlocul încăperii, şi doar două jilţuri de lemn cu spătar înalt fuseseră aşezate.

Valentul care mă condusese şi care dispăruse probabil pe scara de serviciu, îşi făcu apariţia în încăpere, îmi trase jilţul şi mă ajută să mă aşez la masă. Cu un simplu semn al acestuia, alimente aburinde pe tăvi mari fură introduse în încăpere de nişte servitori, aşezate pe masă, personalul dispărând cu aceiaşi viteză.

Valetul se retrase şi el, cu o plecăciune, trăgând uşile grele de la salon după el. Am rămas doar noi doi în încăpere, cu o masă încărcată ca pentru un banchet.

Machiavelli sună din clopoţei şi din camera de alături se auzi sunetul unor instrumente cu corzi. Părea să fie o mandolină florentină şi un altul care suna similar unei harpe, cântând muzică modernă, locală.

– M-am asigurat că nimeni nu are să fie de faţă să asculte conversaţia noastră, mon signor. Te rog, serveşte ce este pe placul domniei tale, mă invită cancelarul Machiavelli foarte serviabil.

– Eşti căsătorit, mon signor? Am deschis eu discuţia, servindu-mă cu nişte ouă de prepeliţă umplute. Prepeliţa în cauză fusese gătită şi apoi ornată cu propriile pene.

Fără prea multe delicatesuri, cancelarul Machiavelli, smulse un copan prepeliţei, îl scutură de penajul de ornament şi muşcă cu poftă din el. Grăsimea fierbinte îi curse pe bărbie.

Demult îmi pierdusem apetitul pentru mâncărurile multe şi combinate, preferând de fiecare dată un singur fel de mâncare, maxim două. Dar în vremurile pe care le trăiam, bogăţia era demonstrată în numărul de feluri servite la o masă şi diversitatea lor. Cu cât un animal era mai greu de găsit local, cu atât se bucura respectivul de mai multă influenţă.

L-am lăsat să înghită, trecându-mi ochii peste cele 15 feluri de mâncare, cântărind cu privirea vesela argintată, care purta litera familiei gravată în metal, aşa cum era moda. “M” venea oare de la Machiavelli sau de la familia Medici? Fericită coincidenţă!

– Sunt în negocieri cu o familie nobilă de aici din Florenţa. Marietta Corsini este o tânără frumoasă şi cu o zestre demnă de numele şi familia ei. Ne vom căsători în scurt timp şi prevăd că această alianţă mă va ajuta să cresc în societatea noastră, răspunse cancelarul Machiavelli cu toată sinceritatea. Interesele politice sunt mai presus decât orice sentimente în aceste vremuri, care până la urmă nu era un lucru rău. Iubirea aduce multă suferinţă, nebunie şi moarte. Am trăit suficient cât să mi se confirme atâta lucru.

Am gustat din ouăle umplute şi am apreciat talentul bucătarului de a îmbina gusturile. Cancelarul Machiavelli mi-a oferit dintr-o carafă, vin roşu de Chianti (vinul regiunii, nu foarte aspru şi tare astfel încât putea fi consumat în cantităţi mari). Şi carafa şi pocalul din care mi-am servit vinul, purtau litera “M”.

Cancelarul Machiavelli nu provenea dintr-o familie nobilă din câte aflasem eu de la cârciumar. Se făcuse observat din timpul serviciului militar, ca ofiţer, şi datorită capacităţilor sale de a păstra conturile curate şi clare ale brigăzii în care servea. Fiind un om inteligent şi instruit, stârnise admiraţia persoanelor importante care îi oferiseră oficiul de cancelar imediat ce scăpaseră republica de influenţa familiei Medici. Nu era exclus ca el să fi comandat o veselă pe numele lui, astfel marcându-şi noul lui statut de nou nobil, dar bănuiam că zvonurile erau adevărate şi cancelarul alesese câteva obiecte importante din ce lăsase în urmă familia Medici.

Atenţia mea asupra veselei, mai mult decât a mâncării îi atrase atenţia şi cu în zâmbet parcă mi-a confirmat bănuielile, mulţumindu-mi cumva că nu le-am dat grai.

– Mon signor Ambrosio, ce este mai bine, să fii iubit sau temut de subordonaţii tăi?

Ce urmărea cancelarul? Vroia să afle dacă sunt spion al familiei de Medici sau îşi dorea companie la cină?

Cancelarul Machiavelli goli pocalul cu vin şi imediat şi-l umplu la loc, făcându-mi semn să ţin pasul.

– Este o întrebare grea… nu aş şti ce să răspund, sincer. Mi se pare că amândouă îşi au neajunsurile. Am cunoscut oameni care au fost iubiţi şi totuşi abandonaţi, pe când alţii deşi temuţi, supuşii tot au găsit curajul de a-i trăda.

Cancelarul Machiavelli înghiţii o bucată uriaşă de carne de prepeliţă, aprobând din cap.

– Mon signor, vă întreb pentru că îmi păreţi un domn cultivat şi deosebit de umblat prin lume. Experienţa domniei voastre cu siguranţă că vă ajuta să trageţi o concluzie la această mare dilemă. Eu personal, cred că deşi este de preferat să fii iubit şi temut în egală măsură, este mai sigur să fii temut decât iubit dacă nu se poate amândouă. Înţelegerile făcute pe timp de pace nu ţin în caz de adversitate, pe când cele făcute din frică, ţin. Totuşi prinţul să se asigure că nu este temut până la ură. Oamenii nu se preocupă prea mult dacă rănesc sau jignesc o persoană iubită pentru că nu aşteaptă repercursiuni, dar se feresc să jignească o persoană temută.

-„Prinţul”, mon signor?

Cancelarul Machiavelli înclină din cap în timp ce se servi cu nişte cartofi în sos alb cu ierburi aromatice presărate elegant pe deasupra. Eu am mai luat o gură din vin, prefăcându-mă ocupat cu ouăle de prepeliţă.

– Da, trudesc la o lucrare dedicată prinţilor conducători, în caz că familia Medici se va întoarce la conducere în Florenţa.

„Deci asta este! Mă consideră spion pentru familia de Medici şi vrea să-şi arate disponibilitatea de a-i servi în caz că aceştia îşi vor redobândi puterea şi influenţa în Florenţa”.

– Cu sigurată, signor Machiavelli, cu educaţia şi poziţia domniei tale ştii mai bine care este politica locală, eu mă bazez mai mult pe experienţa călătoriilor mele.

– Excelent! Asta am nevoie. Din păcate, datoria nu-mi permite să călătoresc atât cât mi-aş dori. Te rog, mon signor, îmbogăţeşte-mă cu experienţa de călătorie a domniei tale.

Muzica suna plăcut din camera de alături. În salon era cald şi mirosea a mâncare gătită cu atenţie pentru un oaspete important. Cancelarul Machiavelli îşi dăduse silinţa ca eu să mă simt confortabil şi să fiu dispus să colaborez la orice avea acesta să mă întrebe. Îmi era clar că seara aceea nu avea să se termine până când cancelarul Machiavelli nu se declara mulţumit de întrevederea noastră, astfel încât am decis să colaborez. Până la urmă, nu reprezentam interesele nici unei părţi politice şi mă îndoiam că acesta ar fi avut puterea să-mi facă viaţa mai dificilă decât era deja.

=VA URMA=

Citeşte continuarea acestei poveşti: Prinţul.

2 thoughts on “Cină cu Machiavelli

  • 8 mai 2017 at 13:20
    Permalink

    Machiavelli a reprezentat mult timp o mare enigmă istorică pentru mine. Şi acum, în dialog cu Andrea pare şi mai încâlcit în gândire şi faptă.
    Dar, cu toate acestea, totul, de la decorul timpului până la caracterul oamenilor au fost surprinse în această anexă a trilogiei.
    Un text minunat şi foarte aşteptat! 😊

    Reply
  • 23 mai 2017 at 07:29
    Permalink

    Cat de bine l-ai descris pe Machiavelli!! Te face sa te gandesti cum ar fi daca…. 🙂

    Reply

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *