Întâlnire cu maestrul Michelangelo

Florenţa, 1501

„Signor Michelangelo,
Există oare un om prea mare ca să nu poată fi readus în memoria oamenilor în piatră sau în vopseluri?
TANTO NOMINI NULLUM PAR ELOGIUM („Un nume atât de mare nu este suficient să fie slăvit) „.
Vreau să vă cunosc şi poate, am să vă încredinţez o parte din această greutate care îmi apasă sufletul.
Este credinţa mea că doar măiestria cu care bunul Dumnezeu a binevoit să vă binecuvânteze, această dorinţă a mea poate prinde viaţă.
Vă aştept „La Taverna Lucente” (Taverna Luminoasă), diseară după apus. „


Curiozitatea care defineşte sufletul mereu în căutare a unui artist, nu o să-l lase să nu dea curs invitaţiei mele.
Am trimis biletul maestrului Michelangelo printr-un băiat, care a făcut ochii mari şi buzele rotunde când i-am arătat bănuţul de aramă care îi însoţeşte serviciul.
Am luat o cămăruţă mică şi veche la etajul acestei taverne. Pe seară este zarvă multă şi este imposibil să te odihneşti, dar cine poate închide ochii cu atâtea amintiri care rulează prin mintea mea şi având o eternitate pentru a studia natura umană?
E plăcută totuşi atmosfera într-o tavernă pustie şi întunecată, lemnul din şemineu care trosneşte sub colţii nemiloşi ai focului, scârţâitul penei pe hârtia aspră pe care îşi notează „mon signor” câştigurile şi necesarul de alimente pentru următoarele zile.
Din când în când, se ascultă cuţitul care atinge cu ritm capacul de tocat, sunet venit din bucătărie. Paşii grăbiţi ai signorei, care se îngrijeşte de mâncarea servită diseară la muşterii. Pisica tărcată care aleargă după şoareci, protejând proprietatea şi mâncarea stăpânilor.
Florentinii sunt oameni gălăgioşi, voioşi, prietenoşi la un pahar de vin şi săritori la nevoie.
Dacă nu aş fi auzit de acest artist pe nume Michelangelo Buonarrotti, despre care se povesteşte că ar fi înzestrat cu darul de a da viaţă statuilor şi tablourilor sale, poate nici nu m-aş fi gândit să mă abat din călătoria mea spre Veneţia. Este perioada vinului, iar recolta Toscanei este renumită în întreaga Peninsulă.
Acest popas este bine venit! Este momentul acela din zi, când pot să mă las pradă gândurilor fără să mă simt sufocat.
Urmăresc rândurile elegant inscripţionate pe un pergament primit de la un individ elegant şi totuşi simplu îmbrăcat. S-a recomandat în numele Cancelarului Republicii Florentine, Signor Niccolò di Bernardo dei Machiavelli.
Nu ştiu mai nimic despre acest nobil cancelar, care a primit conducerea Republicii, odată cu alungarea predecesorilor lui, familia de Medici, în 1494. Am prins câteva vorbe răzleţe, bându-mi paharele de vin tânăr, în colţul meu întunecos, în timp ce florentinii amatori de politică, gălăgioşi din fire, îşi declară afinităţile politice. O parte, încă invocă perioada de creştere economică sub conducerea familiei de Medici, alţii laudă munca şi dedicaţia acestui Machiavelli.
De ce citesc pentru a cincea oară rândurile trimise de Signor Machiavelli? Poate pentru că nu-mi pot explica cum de a aflat de venirea mea? Bănuiesc totuşi că prezenţa străinilor, este întotdeauna raportată autorităţilor. Pe de altă parte, ce anume a stârnit interesul acestui domn? De când am păşit în oraş, nu mi-am expus în nici un fel, cred eu, statutul şi situaţia materială, alegând una dintre cele mai comune taverne (ar fi fost altele mai „curăţele”).

„Signor, faceţi-mi onoarea de a-mi ţine companie la cină. Va fi muzică şi alimente, sper eu, pe gustul domniei voastre! Valetul meu vă va însoţi cu trăsura, joi seară, la a 7-a bătaie. – Signor Cancelar al Republicii Florentine, Niccolò Machiavelli.”
Aceasta este mâine seară. Am timp să refuz. Dar oare asta nu ar stârni suspiciunea cancelarului? Poate că ar trebui să joc rolul unui călător şi să accept cu simplitate invitaţia.
Notez rapid pe o bucată de pergament, răspunsul meu către Signor cancelar, al Republicii Florentine, Niccolò Machiavelli.
„Signor, mă onoraţi! Mă tem că persoana mea este mult prea simplă pentru a fi o companie demnă de un nobil domn demnitar. Accept totuşi cu plăcere şi smerenie. Servitor domniei voastre, Andrea Atalo Ambrosio.”

David de Michelangelo, Galeriile Academiei, Florenţa. Poza îmi aparţine.
David de Michelangelo, Galeriile Academiei, Florenţa. Poza îmi aparţine.

Poate ar fi trebuit să-l opresc pe băiat, să-mi livreze şi acest mesaj. Am să-l las în grija lui „Mon Signor”, stăpânul acestui local.
Ceasul din turnul Catedralei a bătut 7 ceasuri. În curând acest loc se va umple de muşterii gălăgioşi. E timpul să-mi reiau locul la separeu, în aşteptarea maestrului Michelangelo.
Mulţimea a dat năvală odată cu lăsarea întunericului, comandând băutură şi mâncare, uitând de greutăţile zilei măcar până a doua zi.
Maestrul a pătruns greoi pe uşa tavernei, scanând încăperea. Era un bărbat puternic, obişnuit cu munca fizică, nişte mâini mari, iar vene groase îi străbăteau braţele vânjoase. Cum a prins privirea mea, fără a-i face vreun semn, păru să mă recunoască în persoana celui care îi ceruse o lucrare inedită. Cu paşi măsuraţi şi greoi, s-a deplasat către masa mea. A aşteptat totuşi să-l poftesc să se aşeze. Viaţa alături de familia Medici l-a obişnuit cu bunele maniere.
L-am poftit, neluându-mi privirea de pe constituţia umerilor lui, gâtul fin contrastând cu restul fizionomiei, iar faţa purta nişte trăsături aspre, ale unei persoane încercate de nişte gânduri nerostite. Căutam în fizionomia lui o confirmare că el ar fi acela care putea duce la bun sfârşit o astfel de însărcinare.
Mai auzisem eu de un alt artist pe nume Leonardo da Vinci. Acesta, deşi genial, mai mult excentric şi probabil puţin nebun – se încadra perfect profilul celui care ar fi putut duce acestă lucrare la bun sfârşit. Leonardo era însă interesat mai mult în construirea de maşinării decât de meseria lui de artist, pictând când avea o comandă mai generoasă, în rest petrecându-şi majoritatea timpul cu invenţiile lui. Acesta nu putea să fie acel artist care prin pasiune sa ar fi suflat viaţă în această lucrare.
Am păstrat tăcerea atât cât să-şi comande ceva de băut şi o plăcintă cu carne. În timp ce îl urmăream cum devora plăcinta cu înghiţituri mari şi grăbite, recunoşteam în el pe cel care îi va deveni „tată” lui Alexandru. Da, acesta era omul înzestrat de divinitate să-l readucă la viaţă pe mult iubitul şi lipsitul Alexandru Macedon.
I-am întins o schiţă, una din multele pe care continuam să le gravez zilnic pentru a nu pierde acel chip din minte şi suflet. Ultima răsuflare a lui Alexandru, încă arzând în pieptul meu.
Ca un adevărat artist, a apreciat întâi uşurinţa cu care am început să-i schiţez chipul, păstrând detaliile exact aşa cum mi le aminteam. A aprobat, apreciandu-mi talentul. Apoi prinzându-şi bărbia în palma lată, m-a privit, întrebarea luminoasă pe chip. Îşi dorea să o audă de pe buzele mele şi nu pentru că nu ar fi înţeles de ce îl chemasem aici sau dacă aveam suficienţi florentini să-i plătesc lucrarea, ci pentru că o operă ca aceea cerea un nume cu răsunet.
– Signor Michelangelo! Cunoşti un tânăr care avea să devină un mare rege după ce a câştigat o mare bătălie?
Nu a stat nici o secundă pe gânduri, iar numele celui care va fi cunoscut ca una dintre cele mai renumite lucrări ale maestrului, a părăsit buzele groase.
– Davido!
Răsuflarea lui Alexandru, a vibrat în pieptul meu. David, tânărul care l-a doborât pe Goliat-uriaşul şi a devenit regele Ierusalimului, nu putea fi decât Alexandru zdrobind Marele Imperiu Persan.

2 thoughts on “Întâlnire cu maestrul Michelangelo

  • 26 aprilie 2017 at 08:03
    Permalink

    Povestea sculpturii lui David… Uite, asta chiar e interesant. Frumos integrată în povestea imortalității, presărată cu istoria și personalitatea lui Michelangelo și a lui Leonardo. Gândurile și trăirile lui Andrea sunt foarte bine readate și l-am regăsit aici cu ușurință. Îmi place interpretarea din spatele operei ce avea să devină celebră câteva secole mai târziu, îmi plac mult pozele atașate, în special cea făcută de tine și apreciez mai mult originalitatea.
    Un articol frumos. Bravo, Sylvie!

    Reply
  • 23 mai 2017 at 07:32
    Permalink

    Vai, Sylvie! Ce bine ca ai dezvoltat subiectul acesta care apare in carte dar fara prea multe detalii.
    Este fantastic sa citesc totul din perspectiva lui Andrea. Gandeste si vede lucrurile atat de diferit.
    Ceea ce ma face sa ma gandesc la tine. Din cate perspective poti sa scrii? Admirabil!

    Reply

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *