Pagini de jurnal cu Alexis

Nu dețin drepturile de autor asupra acestei imagini./I do not own copyrights for this image.
Nu dețin drepturile de autor asupra acestei imagini./I do not own copyrights for this image.

Zilele sunt lungi şi agitate. Nici o zi nu arată ca cealaltă.

Tata a primit un post nou cu promisiunea unui venit mai mare. Cu toţii ştim că familia noastră are nevoie de asta.

La colegiu, fetele se uită la cum te îmbraci şi cât de des îţi schimbi hainele.

Nu sunt o tipă populară. Venind din clasa de mijloc şi având un frate mai mic pentru care familia trebuie să pună bani pentru un colegiu, înseamnă că trebuie să taie de undeva. Mama chiar crede că „haina nu face pe om”, dar ea nu trebuie să petreacă nici măcar o zi înconjurată de tinerii de bani-gata de la Berkley.

Pentru promisiunea unui statut social mai bun a trebuit să renunţ la prietenii vechi, casa copilăriei mele… la viaţa mea.

Cu învăţatul mă descurc. Am fost acceptată la Berkley, studiez jurnalismul. Viaţa aici este diferită, presiunea mai mare şi şansele de eşec uriaşe.

Încerc să ignor privirile şi şoaptele unora care nu se străduiesc să le ascundă. Ştiu că vorbesc despre hainele mele învechite, de faptul că deşi sunt destul de înaltă nu ştiu cum să mă fac mai mică, invizibilă.

Cu toate acestea, cumva lumea mă observa. În privirea fetelor văd invidia. Mă bucur că pretind totuşi bunătatea şi toleranţă, ignorându-mă.

Băieţii îmi zâmbesc, împărţind priviri cu subînţeles între ei. Sau poate toate acestea sunt în capul meu pentru că mă obsedează diferenţa între mine şi ei.

Campusul Berkley este atrăgător şi plăcut să-l descoperi la picior, dar sunt aproape singura care o face pentru că restul colegilor vin la clase cu maşina personală.

Am un singur prieten – sau poate exagerez numindu-l aşa. Îl cheamă Stuard şi face parte din clasa băieţilor de bani-gata, cu maşină proprie… lumea îl acceptă cu uşurinţă.

L-am cunoscut la înscriere la clase şi de atunci cumva îmi caută compania. Când sunt cu el, parcă şi celorlalţi le este mai uşor să mă accepte.

Nu este un tip rău şi îi sunt recunoscătoare pentru atenţie, dar eu nu-l plac aşa cum cred că şi-ar dori. Stuard este un tip mişto. Părul lui creţ este atracţia fetelor. Are simţul umorului şi mă simt relaxată în prezenţa lui. Dar nu este genul meu.

Îmi place profesorul McGregor. Trecut de 40 de ani, este un bărbat cu experienţă, se mişcă şi vorbeşte cu încrederea celui care nu are nimic de ascuns şi are un râs molipsitor. Când zâmbeşte el, accentuându-se pliurile din jurul gurii, mi se schimbă starea şi mă surprind zâmbind fără vreun alt motiv. Este atât de direct, iar privirea lui atât de intensă că am senzaţia că absoarbe răspunsul chiar din interiorul creierului meu, înainte ca vorbele să-mi părăsească gâtul.

Prezenţa lui mă emoţionează şi intimidează în acelaşi timp. Încerc să înţeleg de ce mă face să mă simt aşa, de ce cobor privirea când mă priveşte şi mă pierd cu firea când îmi adresează vreo întrebare. Este un bărbat atrăgător, înalt, cu un spate lat şi un piept proeminent – cămăşile îi ţipă pe umeri şi braţe. Picioare îi sunt incredibil de lungi, dându-i un aer puternic şi încrezător – domină cu uşurinţă o clasă de 50 de studenţi.

Încerc să ascund emoţia care mă cuprinde la clasele lui, dar când trebuie să răspund simt cum creierul mi se goleşte de informaţie. Obrajii îmi ard şi încep să transpir. Îmi revin abia după ce reuşesc să bolborosesc un răspuns de care nici nu sunt conştientă. Când atenţia lui se îndreaptă în altă parte îmi reiau respiraţia, dar nu-mi amintesc nimic din răspunsul meu. Pot să fiu atât de proastă câteodată!

Cum nu este chip să scap de Stuard şi cum este singurul care mă caută, lumea deja crede că suntem un cuplu. Ieşim în weekend împreună. Am fost la film şi am luat masa împreună. Fumăm narghilea pe ascuns în baruri obscure pentru că eu refuz să încerc alte ierburi. Nu ne-am sărutat încă dar dacă continui să mai ies cu el va trebui să fac şi asta. Nu ştiu cum să opresc acest carusel care aleargă într-o direcţie în care nu vreau să merg. Îmi este greu să-l refuz când mă invită undeva şi pentru fiecare răspuns afirmativ, Stuard prinde curaj.

Duminică am pierdut câteva ore într-o cafenea unde o cafea costa cât blugii de pe mine. Stuard încântat de un motiv necunoscut mie a vorbit nonstop. Am încetat la un moment dat să-l mai ascult şi căutând un motiv să schimb subiectul care migra în direcţia faptului că lumea ne consideră deja un cuplu, am observat un tip în colţul cel mai îndepărtat al cafenelei. Observasem cu coada ochiului o pată neagră în acel colţ dar până când nu am privit peste umăr nu l-am observat pe el. Era îmbrăcat în negru, cu părul negru acoperindu-i jumătate din faţă. Citea absorbit dintr-un manuscris. Privindu-l peste umăr, prin perdeaua părului meu despletit ca să nu îmi observe faţa întoarsă spre el, i-am urmărit cum degetele lungi şi fine prind cu eleganţă şi fără grabă tortiţa ceştii albe de porţelan. Arăta ca o cană din aceea largă la gură, dar în această cafenea pereţii ceşti păreau semitransparenţi, aproape că vedeai lichidul negru din interior. Scotea un sunet plăcut când o loveai cu linguriţa, Stuard confirmându-mi că sunt din porţelan german. Asta explică preţul cafelei, cumva. A fost suficient cât să îmi tremure mâna de câte ori ridicam ceaşca de pe farfurie.

Tipul în negru nu părea să-l emoţioneze prea mult faptul că bea din porţelan german. Şi el cu siguranţă fiind tot un tip de bani-gata. Dacă o scapă şi se spărgea, nici o pagubă. Îl şi vedeam cum scoate nepăsător portofelul din buzunarul ascuns al hainei şi aruncă pe masă 100 de dolari înainte de a părăsi cafeneaua.

Când a ridicat privirea din manuscris inima a pierdut o bătaie. Privirea a trecut peste mine, undeva pe geam afară. M-am întors cu spatele la el de frică să nu mă observe holbându-mă la el. Stuard şi-a mijit ochii la mine, realizând că nu-l mai ascultam. Privirea mea era pierdută undeva în imaginea imprimată în minte. Acei ochii… erau de un albastru pătrunzător. Nici nu m-a privit şi am simţit cum ochii lui îmi sapă două găuri adânci pe creier. Inima a început să mi se agite, iar o curiozitate bolnăvicioasă a pus stăpânire pe mine.

Din fericire, Stuard şi-a continuat povestea. Toată fiinţa mea mă provoca să mă întorc să văd ce face tipul în negru. Pieptul, umerii şi gâtul au luat foc. Bănuiam să pielea de pe gât şi obraji începuse să se înroşească datorită faptului că eram deosebit de albă, similară cu porţelanul ceştii lui. Am profitat de momentul în care Stuard şi-a coborât privirea asupra telefonului care a sunat ca şi când ar fi primit un mesaj.

Un val de parfum mi-a dat ocol când mi-am mişcat faţă prin perdeaua de păr, spre spate. Inima se zbătea în piept şi respiraţia îmi era grea. Mă aşteptam să-l văd cum soarbe liniştit lichidul negru din ceaşcă albă semitransparentă. Cu greu mi-am stăpânit un impuls de a sări în sus când am prins imaginea braţului îmbrăcat în haina neagră şi terminată în degetele lungi care ţineau manuscrisul rulat, lângă faţa mea. Între timp, el se ridicase şi se îndrepta spre ieşire. Am încetat să respir ca să opresc reacţiile involuntare ale corpului. I-am privit încălţările când a trecut pe lângă masa mea.

Am lăsat respiraţia să curgă în momentul când a ieşit pe uşă. Într-o fracţiune de secundă mi-am observat expresia în oglinda geamului – ochii măriţi de surpriză erau încadraţi de genele lungi şi negre, buzele întredeschise paralizate în sunetul nerostit de surpriză, şi părul care îmi rula peste umăr şi piept întocmai ca o perdea. Când a ajuns în dreptul geamului, a ridicat ochii brusc, surprinzându-mi privirea în geam, iar ochii mei au fost înlocuiţi de albastru strălucitor de mai devreme. Mi s-a părut că îi surprind sprânceana stângă ridicându-se uşor, dar revenind rapid sub control. Mi-am muşcat buza de jos ca să-mi pot rupe privirea din încătuşarea întâlnirii noastre.

Am râs nervos la ceva ce nu am auzit de la Stuard. Când am întors privirea să văd dacă mai era acolo, tipul dispăruse. Nu era nici vis-a-vis nici pe trotuarul cafenelei. Restul serii a fost compromis. Nu-mi amintesc cum am reuşit să scap de Stuard. Ştiu doar că am rămas cu o carte în mână, prefăcându-mă absorbită în lectură ca să nu fiu deranjată de restul familiei, iar în capul meu rulau ca un refren întrebările:

Cine era? M-a observat? Am să-l mai văd vreodată?

Acesta nu este un extras din cartea „Imortalitatea Zeilor” ci o reinterpretare din punctul de vedere a lui Alexis, eroina principală.

One thought on “Pagini de jurnal cu Alexis

  • 23 mai 2017 at 07:33
    Permalink

    Ce dragut ca ai inceput cu aceasta scena, momentul cand Alexis il vede pentru prima data pe Andrea. Si cat de fascinata este de el. Iubire la prima vedere. Big love!

    Reply

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *