Gânduri, de Andrea

Nu dețin drepturile de autor asupra acestei imagini./I do not own copyrights for this image.
Nu dețin drepturile de autor asupra acestei imagini./I do not own copyrights for this image.

Da, Patisson a eşuat ca şi tatăl lui şi ca mulţi alţii înaintea acestuia. Corpul uman a fost codat să se autodistrugă după o anumită perioadă. Scurtarea telomerilor înseamnă îmbătrânirea organismului şi inevitabil, moartea. Şi totuşi, atât Patisson cât şi eu am crezut că secretul imortalităţii stă în codul nostru genetic.

Modificarea telomerilor nu este o soluţie pe termen lung. Patisson prezintă în manuscris rezultatul: „manipularea telomerilor duce la modificări hidoase în ADN-ul uman, ceea ce înseamnă că pe termen lung pot apărea anomalii în organism”.

Mă întreb cum poate Patisson să doarmă noaptea ştiind prin câte teste genetice şi-a supus corpul?

Suplimentarea cu enzime în organism este doar apă proaspătă de izvor într-o zi însorită. Îţi ia setea, nu îţi asigură supravieţuirea.

Eşecuri peste eşecuri! Nu există studii care să nu promită la început şi să nu se finalizeze cu rezultate similare ca cele prezentate de Patisson în acest manuscris. Poate ar trebui să mă resemnez şi să privesc faţa schimbătoare a umanităţii.

Până la urmă, uită-te la ei cât de liniştiţi sunt ştiind că nu pot depăşi vârsta de 100 de ani, unii mult mai puţin.

Trăiesc crezând că au timp, iar când le vine rândul se întreabă cum de a trecut timpul atât de repede.

Individul din colţ gesticulează mult din mână ca să atragă atenţia asupra noului lui ceas. Nu ştie cum să-şi anunţe prietenii că a fost promovat fără să pară că se laudă. Este surescitat şi s-a înroşit de nerăbdare. Şi-a făcut cadou un ceas pentru a sărbători. Ironici sunt oamenii. Muncesc pe rupte, sacrifică timp preţios pentru câţiva dolari în plus pe care îi dă pe un obiect care doar le aminteşte că sunt mai aproape de moarte cu fiecare tic-tac.

Ca şi proprietarul acestei cafenele. Ceşti de porţelan şi cafea cât nu face doar ca să marcheze locaţia asta ca fiind pentru o anumită clasă de oameni. Cei singuri şi nefericiţi care încearcă să se simtă importanţi plătind o cafea de 10 ori.

Sunt oare singurul care realizează cât de absurd este jocul de-a puterea? Nimeni nu deţine puterea decât iluzia acesteia şi pentru o perioadă foarte scurtă de timp. Alexandros a murit în momentul lui de glorie, recunoscut ca semi-zeu, mare cuceritor, Imperiul lui întinzându-se în afara hărţilor cunoscute la vremea aceea. Un inspir greu şi pieptului lui a rămas nemişcat, privirea pironită pe tavan, i-am văzut pupila dispărând în întunericul morţii. Nimeni nu a fost suficient de „puternic” să oprească moartea. Nici măcar eu!

Ce sper eu să găsesc în nesfârşitele mele căutări? Să găsesc calea de a opri moartea sau să înţeleg imortalitatea ca să aduc noaptea liniştită peste toate aceste amintiri?

E cazul să arunc acest manuscris la grămadă cu toate celelalte studii ştiinţifice. Secole de studii, minţi luminate şi niciuna nu a fost in stare să-mi găsească cheia către eternitate.

Priveşte Andrea în jurul tău şi spune-mi ce vezi?

O masă de oameni, prea mulţi şi distructivi. Nu, secretul imortalităţii nu îi este dat omului de rând. Nu ar şti să-l aprecieze, iar comportamentul lui distructiv nu s-ar schimba cu nimic atunci când timpul le-ar permite să facă ceva cu adevărat folositor.

Băieţaşul acesta roşcat vorbeşte mult şi prost. Este emoţionat, caută un moment să-şi declare dragostea fetei din faţă care este atât de plictisită de pălăvrăgeala lui că a început să studieze camera. Până şi acest colţ retras şi pierdut al cafenelei îi pare mai interesant. Faţă de păpuşă cu ochi mari şi buze pline, virgine. Frumuseţea ta se va stinge într-o zi şi vei pieri înainte să înveţi să trăieşti.

Suficient! Mi-a ajuns baia de mulţime pentru o zi. E cazul să mă întorc la iahtul şi liniştea singurătăţii mele. Afurisită singurătate, ai venit cu mine şi cu mine pleci.

Hai manuscris să te arunc în colecţia mea de studii. Îmi eşti la fel de nefolositor cum sunt aceşti oameni, planetei.

Viaţa este o glumă! Îţi scoate câteodată în cale o „piesă” frumoasă doar ca să regreţi şi mai mult că încă nu ai înţeles regulile jocului. La revedere faţă de păpuşă! Dacă e să ne mai întâlnim tu vei fi veştejită, iar eu pe veci neschimbat.

O ultimă privire si sper să nu te revăd niciodată!

Acesta nu este un extras din cartea „Imortalitatea Zeilor” ci o reinterpretare din punctul de vedere a lui Andrea, personajul principal.

One thought on “Gânduri, de Andrea

  • 22 mai 2017 at 14:35
    Permalink

    Andrea suna ca un personaj real. Pare viu. Si are toata intelepciunea unuia care a trait mult. Interesant sa vad si optica din afara cartilor. Mult succes la scris! vreau sa citesc mai mult!

    Reply

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *