Drumul durerii

I do not claim ownership over this picture taken from Google images.
I do not claim ownership over this picture taken from Google images.

Punjab, în drum spre Himalaya

Poate am greşit că nu am însoţit corpul prea iubitului meu Alexandros spre Alexandria unde avea să fie înmormântat ca un adevărat faraon, fiu de zeu.

Acum îmi ajung veşti neliniştitoare de la informatorii mei care aveau misiunea să însoţească convoiul mortuar şi să-mi indice locul secret unde avea să fie lăsat să se odihnească pe veci. Există două curente acum în Egipt, cel preferat fiind acela în care faraonii sunt înmormântaţi într-o piramidă ca mărturie pentru măreţia ocupantului – Alexandru fiind poate singurul faraon care merită această distincţie. Dar, cum în ultimul timp au existat mult prea multe „spargeri” şi furturi din piramidele existente, probabil că vor alege să-l ascundă undeva prin “valea regilor”, într-un mormânt secret.

Mă îngrijorează luptele şi scindările dintre camarazii lui Alexandru. Fiecare se consideră îndreptăţit să-i moştenească imperiul. Când el era în viaţă, ne consideram fraţi şi ne-am fi dat viaţa unul pentru celălalt şi toţi pentru Alexandru. Acum frate contra frate, orbiţi de ideea de a deveni “Mare Rege” peste Imperiul cucerit de Alexandru, se vor duce multe lupte, va urma vărsare de sânge între oameni care atâţia ani au luptat umăr la umăr.

Alexandru, surprins de Moarte, nu şi-a numit moştenitorul, iar cum natura umană nu suportă incertitudinea, nimeni nu se simte suficient de puternic pentru a controla un Imperiu atât de mare. Supravieţuitorii acestui Război Civil vor împărţi moştenirea lui Alexandru, iar lumea va prinde aceiaşi formă de state aliate, conduse de regi mai mici. Se luptă pentru corpul corupt al lui Alexandru ca pentru un sigiliu asupra Marelui lui Imperiu. Nu văd ei oare că sunt crescuţi la umbra unui colos şi niciunul nu este în stare să menţină intact Imperiul?

Când supuşii vor prinde de veste că regele e mort, se vor răscula. Trebuie să le scriu acestor nebuni să-şi împartă frăţeşte teritoriul înainte ca populaţia sa fie decimată de războaie şi ură, şi să accepte că nu sunt ei demni de moştenirea lui Alexandru. Probabil că el a jignit Moartea, provocând-o în fiecare luptă şi lăsând-o cu ochii în soarele victoriilor lui. Sau poate este blestemul meu să mă ridic în zbor pe culmile cele mai înalte, doar ca să mi se taie aripile şi să fiu lăsat plonjând către pământul care mă sufocă cu greutatea şi mirosul lui greu şi prăfuit.

M-am lăsat zdrobit de disperare şi am neglijat un aspect important. Dacă Alexandru nu mai era, nimic nu mai are importanţă pentru mine. Mi-am dorit să dispar într-o peşteră, undeva unde nici soarele să nu mă vadă, iar viaţa se scurge diferit în timp ce meditez asupra iluziei vieţii aşa cum auzisem povestindu-se de mari înţelepţi ai Indusului. În fuga mea cât mai departe de masca mortuară, construită pentru a-i conserva trupul lui Alexandru pe drumul cel lung al veşniciei , am pierdut din vedere că Roxana, soţia bactriană (căsătorie politică care avea să-l introducă pe Alexandru în regatele Indusului) era însărcinată cu moştenitorul Imperiului, moştenitorul meu şi poate imaginea vie a ceea ce fusese până de curând tatăl său. Singură, având doar protecţia familiei ei, aud că a fost ucisă în timp ce îl ţinea pe micuţul Alexandru în braţe, şi acesta mort. Astfel, sângele meu şi al lui Alexandru a dispărut din viitorul umanităţii printr-o singură crimă laşă şi monstruoasă împotriva unui copil.

Nu am fost în stare să-i protejez moştenitorul, nu mai am dorinţă să rămân în rândul unor criminali, avizi de putere! Nu suport viaţa fără Alexandru! Şi faptul că instinctul îmi spune să afişez o faţă calmă şi netulburată de aceste emoţii mă oboseşte. Să se ucidă între ei! Niciunul nu este demn să mai trăiască după Alexandru. Poate că vor veni alţi oameni mai buni şi mai demni de Imperiul lui. Eu am decis deja să plec în căutarea acelor înţelepţi de care aud la tot pasul. A celor care par să fi sfidat moartea şi disperarea unei vieţi prea scurte şi prea mizerabile ca să merite să o prelungeşti. Poate că vreunul din aceşti înţelepţi o să mă ajute să înţeleg ce mi se întâmplă sau cum pot desface acest blestem, ca să mă pot alătura Regelui în moarte. De aş putea stinge acest foc care mă arde pe interior şi îmi întunecă mintea făcându-mă crud şi nepăsător la suferinţa umană şi în acelaşi timp furios pe cei care se tem de un final inevitabil. Ce rost are această viaţă, dacă tot ce ai clădit se va transforma în praf odată cu tine?

Din acest sătuc, unde plouă 300 de zile pe an, iar sunetul ploii este singurul cântec care mă ajută să dorm noaptea, mi-am închiriat un ghid pe drumurile lungi ale Himalaiei. Citesc în ochii lui că s-a oferit să mă însoţească pentru că este pe cale de a fi izgonit de săteni pentru că este leneş şi preferă viaţa liniştită dedicată contemplaţiei şi meditaţiei, cum zice el. Îşi doreşte să-i viziteze pe aceşti „rishis” (înţelepţii care au descoperit secretul eliberării totale din circuitul păcătos al vieţii), în speranţa că acolo îşi va găsi un „guru” care să-l îndrume. Mă prefac că-l ascult, dar efortul de a-i înţelege limbajul şi dialectul pe care abia ce l-am învăţat, mă oboseşte. Vorbeşte prea mult pentru un om cu vise spirituale. Dacă aş fi vreun guru, nu l-aş suporta lângă mine. Dar cum nu sunt, şi atunci când vorbeşte el, eu pot să tac, este o companie bună pentru nopţile lungi şi liniştite prin munţii Himalaiei.

„Soţie, copii ai, nu?” îl aud la un moment dat. Mă scutur de amorţeala tăcerii mele şi vreau să-i spun că da, ca să mă lase în pace. În ochii lui negri şi injectaţi văd înţelegerea. Ştie că nu există o soţie care mă aşteaptă, şi ca şi el, acesta este drumul către o viaţă solitară nepotrivită unui om de familie.

„Am avut soţii şi mulţi copii! Au murit toţi!” Îi spun adevărul pentru a închide subiectul acesta între noi. Bălăngăne odată din cap, dar continuă să mă privească cu ochii celui care înţelege singurătatea şi tristeţea din spatele morţii celor dragi. El însuşi este singur pe lume. Tatăl mort înainte să se nască, mama la scurt timp după naştere şi de atunci orfan, crescut prin casele sătenilor, nu i-au inspirat o viaţă de familie, ci una de căutări dincolo de esenţa umană.

„Rishii te ajută să te eliberezi”, traduc în minte vorbele lui încâlcite. Mă întreb dacă am înţeles corect sau sunt eu cel care îşi doreşte foarte mult să descopere „eliberarea” la aceşti înţelepţi din munţi.

„În cât timp crezi că vom ajunge la un rishi?” îl întreb eu, nerăbdător, mergând grăbit pe drumul prăfuit care duce în afara satului prin junglă.

„Oho, curând!” mă minte el. Dar îl ascult bombănind pentru el ceva de genul „dacă suntem demni, un rishi ne va ieşi în cale”.

Acest gând mă nelinişteşte. Despre ce vorbeşte? Nu se vede ce epavă de om am devenit? Ce înţelept ar putea să-mi iasă în cale?

„Care este planul? Unde trăiesc aceşti rishii?” îl întreb după câteva săptămâni de mers printre păduri, drumuri prăfuite şi pietre ascuţite. Pare să fie un drum creat pentru a-ţi distruge speranţa, nu doar picioarele.

În primele săptămâni, cât eram încă aproape de vreun sat, evita răspunsul, dar odată ajunşi în pustietatea munţilor, când drumul era şi mai anevoios, iar vremea se schimba cu fiecare popas la altitudine, mi-a spus adevărul. Atunci am auzit pentru prima dată cum sună adevărul pe buzele celui care nu are speranţă la o viaţă mai bună, dar care nici nu se teme de moarte.

„Nu ştiu! Nimeni nu ştie! Nu există ghizi pentru aşa ceva! Rishii sunt cei care aleg dacă sunt descoperiţi sau nu”.

Am simţit că mi se pune un nod în gât şi am strâns pumnul ca să nu-l duc la sabia pe care o purtam la brâu ca protecţie împotriva hoţilor.

„Vrei să spui, că am plecat pe un drum care nici măcar nu duce la un astfel de rishi?” l-am întrebat eu printre dinţi.

„Poate da sau poate nu! Este credinţa cea care te ajută să supravieţuieşti în aceste părţi, şi tot credinţa te va conduce la un guru”.

„Oh-oh, eu nu mă tem pentru supravieţuirea mea, dar mă tem pentru tine”.

Micul meu ghid a mai bălăngănit odată din cap când obişnuia să nu-mi răspundă şi îmi arăta dinţii albi. Nu se temea pentru viaţa lui, pentru că viaţa lui nu avea nici o valoare pentru un om ca el. Am recunoscut în el aceiaşi resemnare ca şi a mea. El dispreţuia moartea, iar eu o căutam!

Cum sunt iernile în munţii Himalaia? Mai aspre ca mersul pe sticlă, mai friguroase ca frisoanele de febră şi mai ameninţătoare ca urletele de luptă. Himalaia reprezintă capătul lumii. Acolo oamenii se duc să moară.

După câteva zile prin zăpadă şi delir, am început să mă îndoiesc că există vreun înţelept prin acele părţi. Cine şi-ar dori să trăiască aici, oricât de înţelept ai fi. Nu eşti înţelept deloc dacă alegi să trăieşti aşa. Nu este viaţa suficient de grea ca să te mai supui la aceste dureri fizice şi psihice? Au fost zile când am urlat de durere şi frustrare, când am urât fiecare suflare de la cea caldă şi aburită a ghidului meu până la urletul vântului. Ochii îmi erau umflaţi şi sensibili de la lumina reflectată de zăpadă, iar întreg corpul părea să mi se transforme în piatră. Abia reuşeam să mă târăsc prin zăpadă, înfofolit în blănuri de animale care se transformaseră într-o crustă rigidă şi grea sub greutatea ninsorii depuse. Nopţile ni le petreceam într-o văgăună sau peşteră mai mică, dar în niciuna nu am descoperit urme că altcineva ar mai fi trecut pe acolo. Apoi am început să cred că poate până la urmă, munţii aceştia fără sfârşit aveau puteri magice. Existau nopţi în care auzeam voci chemându-mă. Alteori deschideam ochii ca să-l văd pe Alexandru aşteptându-mă afară, scăldat de lumina soarelui şi îmbrăcat în sclipirea zăpezii. Apoi ghidul meu mă împingea înainte, spunându-mi că trebuie să ne mişcăm dacă vroiam să supravieţuim. Eu eram cel care vâna, iar ghidul frigea carnea. Noaptea dormeam îmbrăţişaţi pentru căldură. Mai mult eu îl ţineam pe el în braţe pentru că îl vedeam cum slăbeşte pe zi ce trece, iar carnea pe care o frigeam nu-i aducea deloc cărniţă pe oase, devenind mai slab, mai palid, cu cearcăne negre sub ochi. În somn îi clănţăneau dinţii şi câteodată îl auzeam murmurându-şi cantece într-o limbă pe care nu o înţelegeam. Se încuraja singur şi îşi spunea că doar credinţa îl va conduce la un guru. Dar acest Guru, Rishi sau cum se numeau ei se lăsa aşteptat, iar noi ne mişcam mai greu. Doar faptul că drumul de întoarcere era atât de lung, ne mai îndemna să mergem înainte, cu speranţa că poate în următoarea peşteră vom descoperii un rishi.

Noaptea aceasta, am deschis brusc ochii. Pe cer se vedeau stele strălucind, iar liniştea îmi făcea urechile să ţiuie. În deschizătura peşterii unde ne oprisem să înnoptăm îşi făcuse apariţia o umbră. Am recunoscut-o imediat ca fiind Moartea! O furie aprigă a pus stăpânire pe mine. Mi-am simţit corpul invadat de căldură. Am sărit de sub blănuri şi am prins sabia. Aveam să mă confrunt cu Moartea odată pentru totdeauna. De data aceasta, eram eu sau nimeni. Când am dat să lovesc, am văzut doi ochi umani strălucind în lumina stelelor. O faţă lungă, încadrată de plete lungi şi albe, mă privea netulburată de sabia ridicată deasupra capului lui. Am lăsat sabia să pice şi am început să râd isteric ca unul care tocmai ce şi-a pierdut minţile având în faţa lui un rishi, despre care eram convins că nu există.

Râdeam cu lacrimi, strigându-l pe ghidul meu că şi-a găsit Gurul căutat. Dar ghidul nu răspundea, împietrit pe-o parte aşa cum adormise.

L-am zguduit puternic, să-şi cunoască Gurul, apoi cu furie, dându-i picioare şi pumni, ordonându-i să se ridice că i-am găsit Gurul. Nişte mâini ferme dar în acelaşi timp blânde m-au oprit, şi pe limba lui pe care cumva am înţeles-o mi-a spus că ghidul meu se „eliberase” în acea noapte.

Din nou, Moartea mi-a furat un prieten de lângă mine. De data aceasta mişeleşte, noaptea, în somn. Am privit trupul scheletic al ghidului meu şi pentru prima dată am simţit prietenie şi dragoste pentru acest om. Lacrimi sărate mi-au usturat ochii reci, şi nu am mai putut ţine în interior toată acea durere neexprimată de când Alexandru fusese furat de lângă mine într-un mod similar.

„De ce plângi? m-a întrebat Gurul. El a găsit ce a căutat, la fel şi tu.”

„Plâng de furie că viaţa şi moartea îşi împart inegal cine trăieşte şi cine moare, iar acest om tot ce îşi dorea era să găsească un Guru care să-l îndrume să se elibereze de viaţa tristă pe care o ducea”

„Priveşte-i chipul şi vezi că îţi zâmbeşte. Acest om cu care ai călătorit atâtea luni prin munţii „vieţii şi morţii” nu îşi dorea decât un prieten cu care să vorbească, să călătorească şi care să-l ţină în braţe când va părăsi această lume către una mai bună”.

L-am privit şi am văzut lumina de pe chipul lui palid şi uscat de vânt şi frig. Părea fericit şi împăcat cu soarta lui.

„Dacă el şi-a găsit „Gurul” lui, înseamnă că eu l-am găsit pe al meu?”

„Depinde de tine să găseşti ceea ce cauţi, este în destinul tău să împlineşti ce alţii nu pot!”

La răsăritul soarelui l-am urmărit pe acest rishi, nepăsător la frig, cu păturica sub care îşi ascundea goliciunea trupului.

Nasim, ghidul şi prietenul meu în această călătorie avea dreptate, un „Guru” apare întotdeauna când eşti pregătit.

3 thoughts on “Drumul durerii

  • 19 aprilie 2017 at 08:23
    Permalink

    Când am terminat de citit, primul gând care mi-a răsărit a fost „Eu ce vreau? Am o dorință atât de puternică care să dea sens vieții?” Nu ştiu. Nu sunt sigură că voi afla. Dar poate sunt pe drum. Sigur am câțiva ghizi care continuă să caute o dată cu mine prin mormanul ăsta de comori.
    Acum o să mă afund în contemplare. Tipul acesta de texte sunt cele pe care le iubesc cel mai mult. Cele care te fac să întrebi în mintea ta şi să vrei mai mult.
    Sper să mai scrii curând ceva! 😘

    Reply
    • 19 aprilie 2017 at 10:49
      Permalink

      Andreea, atunci cand esti pregatita, iti gasesti raspunsul la orice intrebare. 🙂 Eu l-am gasit pe al meu si de atunci, toate piesele se aseaza frumos la locul lor. Am incheiat trilogia „Imortlitatea Zeilor”, dar acestia nu si-au incheiat povestea. Nu pot rezista „invitatiei” de a impartasii totul cu voi. 🙂 <3

      Reply
  • 22 mai 2017 at 14:41
    Permalink

    Uau…iti zdrobeste inima aceasta poveste. Dupa ce am citit cartile, toate aceste trairi doar aduc mai multa lumina asupra a tot ce am scris. Ce idee minunata sa continui sa aduci „lamuriri” asupra a ce s-a intamplat in carti si mai alese pt evenimente care sunt doar mentionate. Jos palaria, Sylvie! Esti fantastica!

    Reply

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *