Regele este mort!

Babilon, 10 iunie 323 i.Ch.

<em>I do not claim ownership over this image taken from google images.</em>
I do not claim ownership over this image taken from google images.

Regele este mort!

Cel mai puternic rege din câte i-a fost dat omenirii să cunoască a pierdut bătălia cu febra, boala şi moartea.

Alexandru cel Mare a traversat jumătatea estică a lumii cunoscute, cucerind cele mai mari şi ameninţătoate naţii, aducându-le pe toate sub guvernarea geniului său.

Un vizionar de proporţii nemăsurabile, un războinic neînfricat, un rege drept şi un strateg desăvârşit, a reuşit să îngenuncheze fiecare naţie căreia i-a călcat pragul.

Cei care au îndrăznit să-i râdă în faţă, să-l batjocorească sau să-i nesocotească experienţa pe câmpul de bătălie precum şi determinaţia de a-i supune pe toţi care i se vor opune, cu toţii şi-au găsit pieirea. Nimeni nu a reuşit să-l oprească pe cel care ajunsese să fie considerat un Zeu, fiul legitim a lui Zeus şi a devotei Olimpia. Însuşi tatălui lui uman, Filip Macedon, s-a temut de geniul şi natura studioasă, ciudată pentru un copil, care avea să-i moştenească tronul. Şi totuşi parte din natura războinică şi mintea strategică trebuie să o fi dobândit chiar de la tatăl lui uman, regele macedonean, Filip. În rest, a fost susţinut şi protejat de zeii Olimpici.

Am călătorit alături de el, am purtat bătălii crunte cot-la-cot, am cunoscut momente de frustrare, am suportat cu toţii furiile lui temporale, ne-am minunat de geniul minţii lui şi de natura lui nestăpânită.

Şi totuşi când a picat la pat, răpus de o boală tăcută, iar ochii au început să i se învârtă în cap de fierbinţeală, nu am crezut că ar exista ceva pe lumea aceasta care să-l învingă pe regele Alexandru.

Boala a urmat unei nopţi de beţie cruntă, Alexandru bând peste posibilităţile trupului său uman, lucru care se repeta din ce în ce mai mult. Cuprins de frustrarea de-a-şi vedea armata şi oamenii care până de curând îl veneraseră ca pe un zeu înfăţişat, Alexandru încerca să-şi stingă furia cu găleţile de vin aduse de prin teritoriile cucerite, care mai de care mai savuroase. Capacitatea lui de a bea cât era noaptea de lungă devenise notorie şi motiv de laudă, fiind cel care pica ultimul într-un somn adânc care putea să dureze şi 3 zile. Dar până ca acesta să pice, generalii şi oamenii lui erau demult alcoolizaţi, picaţi care mai de care la poalele robei lui persane.

Când Alexandru a picat, câţiva din camarazii lui, parte din armata lui privată, cei care luptau alături de el şi din care făceam şi eu parte, au strigat de bucurie, ridicând pocalele pline cu nectar, crezând că îl învinseseră pe Alexandru în nebunească lor întrecere în pahare. Peste trei zile, aveam să aflăm că ce îl doborâse pe Alexandru nu fusese cantitatea enormă de vin, consumată în acea seară, ci o boală necunoscută, care avea să termine cu războaiele lui, cu visul lui de a stăpânii lumea.

Alexandru, fiul lui Zeus, a murit!

Până la acel moment, mi-am văzut soţia şi copii ucişi. Apoi copilul pe care am reuşit să-l salvez din mâinile criminale ale fratelui meu de tată, l-am urmărit cum creşte, îmbătrâneşte şi moare. Mi-am urmărit familia cum se naşte şi moare, unul câte unul, pierind în faţa unui inamic invizibil şi până acum invincibil. Mi-am petrecut momente lungi de atunci întrebând cum putea Moartea să viziteze pe oricine din preajma mea şi să nu arunce măcar o privire în direcţia mea? Cum suportă Moartea ca eu s-o privesc în faţă luându-mi un alt membru al familiei şi totuşi să nu poată face nimic în această privinţă? Apoi am crezut că am înţeles. Că Moartea juca un joc mult mai negru şi mai crunt. Nu e pedeapsă mai mare pentru un suflet ca atunci când Moartea îţi bate la uşă, iar când îi deschizi să o priveşti în faţă şi să ştii că nu a venit pentru tine şi că e timpul să-ţi iei rămas bun de la o altă fiinţă pentru care existenţa ta nu mai are nici un rost. Să te arunci în genunchi, cuprinzând-o de poalele robei sale lungi şi cu strigăte de disperare şi lacrimi să o implori să te ia pe tine, dar să-i lase pe cei dragi ţie în pace. Şi moartea să-ţi spună „Nu acum! Poate data viitoare!”, plecând cu încă o persoană dragă, încă un membru din familia ta. Cineva la a cărei naştere ai fost martor, l-ai urmărit cum creşte, bucuriile şi tristeţile, l-ai ajutat să-şi împlinească visele, iar când totul părea să se aşeze la locul lui, Moartea să vină să-l adauge la colecţia ei.

Când am văzut Moartea intrând în încăperea spaţioasă unde Alexandru fusese lăsat să zacă cele 3 zile, am ştiut că am fost blestemat. Trebuie să fie un blestem vechi Egiptean de a-mi urmări urmaşii cum pier cu toţii, numele meu pierind pentru totdeauna în bătaia vântului. Moartea şi-a coborât umbra asupra privirii sticloase a lui Alexandru, acesta parcă recunoscând-o şi înţelegând odată cu mine ca după el venise. Moartea care îmi colecta sufletul pe bucăţi, pentru că dacă ar fi venit o singură dată pentru mine, ar fi fost prea simplu şi milostiv pentru un suflet blestemat.

Alexandru a tresărit când a recunoscut Moartea, a tras aer puternic în piept parcă dorind să-i poruncească să plece. Am văzut cum lumina i se stinge în pupile şi am jurat atunci că nu îi voi permite Morţii să-l ia şi pe acest ultim „fiu” al meu, moştenitorul meu, amprenta mea în această lume. Nu îi voi permite lui Alexandru să-i ofere ultima sa răsuflare Morţii, aşa că m-am năpustit şi prinzându-i buzele cu gura mea, am înghiţit eu ultima lui răsuflare, furând sărutarea Morţii. „Cât eu mai respir în această lume, Alexandru îmi aparţine! Alexandru cel Mare nu va muri!” Am jurat că oricât de mult îmi va lua, voi descoperi secretul din spatele blestemului meu, iar ultima respiraţie a lui Alexandru va prinde iar viaţă. Moartea a plecat supărată, cu o privire care promitea răzbunare. Am simţit cum răceala nopţii în deşert se coboară asupra mea. „Nu mai ai ce să-mi iei, acum! Nu există un rău mai mare pe care mi-l poţi face! Dar eu, îţi jur, că am să răscumpăr fiecare din acele suflete pe care le-ai furat din viaţa mea”.

Am fost trezit din răfuiala mea cu Moartea, de strigătul unui Camarad, care isterizat de durere, alerga pe holurile înalte ale palatului persan, strigând: „Alexandru e mort!” Iar ecoul purta vestea mai departe „Mort…mort…mo…rt.”

Paralizat, cu răsuflarea lui Alexandru în gât, am gândit: „Niciodată. Câte zile o-i avea!”, i-am răspuns ecoului. Dar inima şi tot restul corpului refuza să mă creadă că Alexandru nu era mort. Că era viu, în interiorul meu, respiraţia lui amestecată cu a mea. Inima mi-a împietrit în piept, încât am crezut că poate-poate a venit momentul ca şi eu să părăsesc această lume şi că Moartea s-a hotărât să întrerupă acest joc macabru. Dar se pare că şi cu inima împietrită, corpul amorţit şi mintea îngheţată, viaţa avea să continue pentru mine.

3 thoughts on “Regele este mort!

  • 18 aprilie 2017 at 15:52
    Permalink

    Wow… Am citit cu viteza vântului fără să clipesc. A fost atât de… profund, moartea lui Alexandru cel Mare, despre care am auzit atâtea, a fost atât de bine redată în doar câteva rânduri. Sunt de-a dreptul șocată și satisfăcută de ce am citit și recunoscătoare ție pentru mânuirea exemplară a cuvintelor. Felicitările​ mele, încă o dată, Silvia! M-ai uimit și de data asta.

    Reply
  • 19 aprilie 2017 at 08:01
    Permalink

    Dramatic. Năucitor. O completare mult aşteptată a unei părți obscure şi misterioase a trilogiei, pe care am servit-o ca mic dejun în această dimineață şi care mi-a dat mai multă energie şi poftă de viață decât o ceaşcă de cafea.
    Uimitor de frumos, Silvia! Cu tot dragul din lume şi încă un car de admirație te felicit pentru a nu ştiu câta oară.
    Te-ai născut muritoare şi totuşi ai câştigat eternitatea scriindu-ți sufletul.

    Reply
  • 22 mai 2017 at 14:57
    Permalink

    Lacrimi, lacrimi care vin cu o intelegere si mai profunda a cartii. Interesanta viziunea ta asupra mortii. Cat de real este descrisa scena. Acum nu imi pot imagina alta scena pentru moartea lui Alexandru cel Mare.

    Reply

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *